TRECUT ŞI PREZENT

Andrei Răutu

Răspunsurile conservatorismului la problemele politice contemporane

Schimbarea non-violentă şi măsurată este însuşi mijlocul pentru a prezerva valorile. Conservatorismul nu este o ideologie, ci mai degrabă o atitudine practică, a omului de stat credincios, în viaţă. Nu pretinde că posedă adevărul universal şi nici nu caută să împlinească vreo utopie. Şi nici nu priveşte triumful idealurilor sale ca fiind inevitabil din punct de vedere istoric.

Stânga acuză în mod curent dreapta spectrului politic de intoleranţă şi guvernare anti-populară. Cel mai adesea, conservatorismul este cel arătat cu degetul ca guvernare a celor bogaţi pentru cei bogaţi, pe de o parte, şi guvernare „anti-minoritară“, pe de altă parte. Cum stau lucrurile în realitate şi ce înseamnă acum şi ce a însemnat conservatorismul (şi indirect, creştin democraţia populară) pentru ţările europene? Pe de altă parte, stânga ar fi bine să îşi reamintească că în Anglia începutului de secol XX, o dată cu apariţia partidului laburist, liberalii englezi acuzau socialiştii că duc o politică „New Tory“, pentru similitudinea unora din proiectele laburiste cu politici sociale deja implementate de guvernele conservatoare (între altele, conservatorii sunt cei care au introdus în Regatul Unit serviciile sociale).

Atitudinea morală faţă de stat
Pentru un bun guvernământ. Nu există texte fundamentale ale conservatorismului, cum ar fi cele ale lui Marx, Lenin sau Mao pentru comunişti şi marxişti (vezi Patterson, Ben, „What is British Conservatism“, in Patterson, Ben, Lord Bethell & Turner QC, Amedee, An Introduction to Modern Conservatism, Brussels, European Democratic Group – European Parliament, 1990). Un aspect major al tradiţiei conservatoare este neîncrederea fundamentală în anteproiecte, un dezgust pentru abstract şi pentru teoria prescriptivă. Iată un motiv pentru a considera principiile conservatoare drept arta bunului guvernământ. Balfour spunea că trebuie guvernat conform cu bunul simţ, adică „ să faci ceea ce pare să fie lucrul potrivit într-o situaţie dată“ ( ibidem). Însă este absolut insuficient să descriem conservatorii drept „partidul managementului“. Nu este vorba de o politică a purului empirism, care ar fi incapabilă să înveţe din experienţă. Un element major al gândirii conservatoare este învăţarea din lecţiile experienţei, respectul pentru tradiţie, aversiunea şi dezgustul de a vedea distruse credinţele şi moravurile, respectul instituţiilor cunoscute şi o atitudine sceptică faţă de „progres“, în acord cu ce spunea la sfârşitul secolului al XVIII-lea Edmund Burke: „ Ne temem să le cerem oamenilor să trăiască împreună şi să facă schimburi comerciale bazându-se fiecare pe propria sa judecată, întrucât suspectăm că această judecată e limitată, iar indivizii ar face mai bine să profite de suma de cunoştinţe acumulate de naţiuni şi de vremi.“

Statul de drept: lege şi ordine. Menţinerea instituţiilor ţării era primul principiu al politicii conservatorilor britanici. Conservatorii consideră că orice schimbare trebuie făcută în respectul faţă de acea „Rule of Law“ (domnia legii în statul de drept) deja stabilită. Principiul unităţii legii trebuie aplicat atât individului, cât şi statului. Sistemul de „checks and balances“, care impune uneori termene iritante, este necesar unui guvernământ stabil, la fel ca şi independenţa judiciarului faţă de orice presiune politică.

Atitudinea morală faţă de instituţii. Conservatorii sunt cunoscuţi pentru loialitatea pentru ţara lor, eventual pentru monarhul lor, şi faţă de libertatea individuală sub lege. Ei stimează înainte de toate unitatea familiei şi acceptă inspiraţia şi valorile creştinătăţii. Forţele armate sunt pentru ei protectoarele statului faţă de ameninţările exterioare, iar poliţia joacă rolul de gardian al Constituţiei.

Autoritate statală şi libertate. În cuvintele lui Adrian Paul-Iliescu ( Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti: All, 1994, pp. 207-209), statul (autoritatea) este garantul indispensabil al ordinii şi stabilităţii, dar în acelaşi timp este un pericol potenţial pentru libertate. Ori libertatea şi autonomia sunt valori esenţiale pentru viaţa umană, al căror exces duce însă la anarhie, la disoluţia ordinii şi a statului. Eminescu spunea că „ societatea e «mişcarea», statul, «stabilitatea»“. Cum putem îmbina aceste două necesităţi, autoritatea statului, fără a cădea în autoritarism, şi libertatea individuală, fără autonomie anarhică? Este evident că nu trebuie nici să dai statului toate prerogativele pentru a controla individul şi nici individului libertatea de a rezista autorităţii. Soluţia conservatoare constă în a întări autoritatea statală, exersând totodată asupra ei constrângeri, prin forţe intermediare: grupurile, asociaţiile şi comunităţile de indivizi. Căci garanţiile constituţionale nu pot împiedica abuzul statal. Conservatorismul depăşeşte astfel atât socialismul, cât şi liberalismul: el se interesează de drepturile Bisericii, ale clasei sociale, ale familiei şi ale proprietăţii.

Importanţa indivizilor şi a comunităţilor. Conservatorii consideră că viaţa şi lupta politică nu trebuie să îi acapareze pe oameni. După Maiorescu, „ nicăeri… nu este permis ca în activitatea unui corp profesoral să predomnească agitaţiunile politice. (…) Este un princip pentru buna stare a administrării statului constituţional, că sfera luptelor de partid nu trebue întinsă peste oarecari limite foarte strâmte… Această sferă este banca ministerială şi deosebirea majorităţii şi minorităţii în Cameră şi Senat…“( Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. III: 1881-1888, Bucureşti: Editura Librăriei Socec & Comp., 1899, pp. 83, 146-147). Oamenii trebuie mai degrabă lăsaţi să se bucure de ceea ce le place, decât să fie duşi de nas „pentru propriul lor bine“ sau pentru a împlini o utopie ipotetică. Conservatorii apreciază subsidiaritatea care prescrie că deciziile trebuie luate la nivel local. Ei vor să apere fermierul, mica proprietate, etc., chiar împotriva aşa-zisei „eficacităţii economice“. Acest refuz al abordărilor totalitare îi conduce pe conservatori să respingă şi să reziste concentrărilor de putere, atât de putere politică, cât şi economică. Winston Churchill declara în 1946: „ Să apărăm publicul larg de abuzurile monopolurilor şi de restricţiile impuse asupra comerţului şi întreprinderii, indiferent dacă aceste neajunsuri vin din partea unor corporaţii private, dacă reprezintă planul nociv al guvernelor doctrinare sau sunt născute de incompetenţa şi hotărârile arbitrare ale departamentelor statului“ ( apud Patterson, Ben, op. cit., p. 10).

Răspunsuri morale la problemele economice
Atitudinea morală faţă de proprietatea privată. Credinţa conservatoare în proprietatea privată nu decurge în mod fundamental din argumentele asupra eficienţei economice. Conservatorii nu acceptă justificarea unui drept nelimitat de acumulare şi de concentrare a bogăţiei, care este, în ochii lor, contrar principiului puterii limitate. Proprietatea privată este mai degrabă o garanţie de independenţă a fiecăruia faţă de presiunile statului. Aici, conservatorii reiau argumentul lui Edmund Burke în sprijinul unei puternice biserici naţionale. Adevărata libertate, în acord cu voinţa divină, nu se poate manifesta decât într-o societate în care există garanţii reale împotriva abuzului statal, şi anume prin impunerea comportamentului moral prin existenţa unei puternice Biserici care să consacre funcţia publică şi să contrabalanseze la nevoie statul. Ori, pentru aceasta ea are nevoie şi de putere economică pe lângă cea spirituală. Ceea ce nu înseamnă că se instaurează totalitarismul unei singure religii; toleranţa adevărată faţă de celelalte religii are astfel cale liberă. Maiorescu afirma în Cameră; în ianuarie 1874: „ Comuna de la 1864 şi până astăzi n’a făcut nimic pentru a desvolta biserica, nu a făcut nimic pentru a redeştepta simţirea religioasă, şi prin urmare a lăsat în decadenţă unul din cele mai importante fundamente ale moralităţii poporului nostru şi oricărui popor“ (Maiorescu, Titu, Discursuri..., vol. I: 1866-1876, p. 218).

Reforma socială şi a treia cale economică. Un principiu al politicii lui Disraeli era ameliorarea condiţiei poporului. Conservatorii refuză dominaţia „legilor“ economice, indiferent dacă e vorba de marxism sau de piaţă. În cuvintele lui Baldwin: „ Socialismul şi laissez-faire-ul sunt ca nordul şi sudul; în realitate, nu există“ ( apud Patterson, Ben, op. cit.p. 17). Interesul conservator pentru condiţiile sociale provine nu din teoria economică, ci dintr-o viziune organică asupra societăţii, care consideră că nevoia/indispoziţia unei părţi a naţiunii este necesarmente o problemă a naţiunii luată ca întreg. Există astfel o diferenţă crucială între politicile sociale care provin dintr-o teorieeconomică a conflictului de clasă şi cele care rezultă din conceptul de unitate naţională şi chiar din tradiţia religioasă. Politica conservatoare urmăreşte să furnizeze indivizilor „ o scară pe care toţi să se poată căţăra şi o plasă care să îi împiedice să cadă“ (Winston Churchill, apud ibidem).

Schimbare organică şi ameliorare
Oamenii îşi ordonează viaţa în principal prin previziune, planificându-şi zilele următoare cu convingerea că nu vor fi fundamental diferite de timpul prezent. De aceea eşuează schimbările revoluţionare, fie ele şi bine intenţionate, pentru că nesocotesc acest principiu al naturii umane. Oamenii „ apreciază instituţiile pe care le cunosc, legile pe care le înţeleg, precedentele cu care sunt obişnuiţi“ (Ben Patterson, op. cit., pp. 6-7), iar „ schimbările care le ofensează previziunile creează isterie şi dezordine pretutindeni“ şi, prin urmare, stimulează dorinţa de a fi salvat cu orice preţ. De aceea, revoluţiile politice sfârşesc printr-o guvernare autoritară. Mihai Eminescu scria: „ Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într’o ţară, cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima“. ( Scrieri politice, Craiova: Scrisul românesc, f.d., p. 118). Despre schimbările legislative din 1864 şi 1865, Titu Maiorescu afirma: „ După ce i-am luat legile vechi şi le-am înlocuit cu cele nouă şi l-am silit să se adreseze la noi pentru a-i explica, i-am pus şi condiţii grele de plată pentru această explicare, un bir meşteşugit, cu care ne-am îmbogăţit noi şi l-am sărăcit pe el. Am închis poporul într’o ladă întunecată…“ ( ibidem, p. 435).

Ne vom abţine să interpretăm această atitudine a conservatorilor ca rezistenţă la schimbarea în sine. Este o atitudine cu originea în dorinţa de schimbare eficientă, adică graduală, deliberată şi lipsită de pasiune, cu scopul ca schimbarea respectivă să poată fi acceptată şi să fie durabilă. Cum spunea Burke, trebuie să combinăm o „ dispoziţie de a conserva cu o abilitate de a ameliora“, pentru a introduce reformele necesare într-o manieră ordonată. După Eminescu, „ un organism e rezultanta a două puteri opuse; a eredităţii, principiul conservator, prin care rassa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rassa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător“ ( ibidem, p. 322).

Răspunsul moral conservator la schimbare (vezi Lord Bethell, „Moral Aspects of Conservatism“, in Patterson, Benet al., op. cit., pp. 21-23) . Lordul Falkland spunea: „Acolo unde nu este necesar să schimbi, este necesar să nu schimbi“. Schimbarea printr-o reformă justă este cel mai bun şi unicul mijloc de a îndepărta violenţa şi cruzimea, inevitabil legate de schimbarea prin revoluţie. Schimbarea nonviolentă şi măsurată devine astfel însuşi mijlocul pentru a prezerva valorile. Conservatorismul nu este o ideologie, ci mai degrabă o atitudine practică în viaţă. El nu pretinde că posedă adevărul universal şi nici nu caută să împlinească vreo utopie. Şi nici nu priveşte triumful idealurilor sale ca fiind inevitabil din punct de vedere istoric.

Consecinţe ale evoluţionismului: libertate pluralistă şi (in)egalitate. În cuvintele lui Ben Patterson ( op. cit., pp. 12-15), credinţa în varietate este o consecinţă a abordării evolutive a schimbării. Nici un sistem nu este imun la timp, în măsura în care să se justifice eliminarea oricărei alternative: societăţile totalitare mor ca dinozaurii. Dacă există vreo egalitate, ea nu există decât ca egalitate în faţa justiţiei şi în faţa lui Dumnezeu; şi aceasta nu implică că toate inegalităţile ar fi injuste. Persoanele şi grupurile de persoane diferă prin abilităţi şi prin caracter. Injustiţia provine din tratamentul inegal al egalilor ca şi din tratamentul egal al inegalilor. Preţul care trebuie plătit pentru egalitarism se măsoară în scăderea standardelor politice, culturale şi morale. Căutarea excelenţei devine astfel principiul director al gândirii conservatoare.

Dacă acceptăm inegalitatea în aptitudini, trebuie să acceptăm şi inegalitatea şanselor. Egalitatea completă a şanselor presupune nu numai eliminarea oricărei diferenţe personale în inteligenţă, forţă, frumuseţe, perseverenţă etc., ci şi (T.S. Eliot) să nu mai fie respectată instituţia familiei, cu trecerea la stat a controlului şi responsabilităţii parentale. Urmărirea absolută a egalităţii, chiar şi a egalităţii şanselor, este duşmanul de moarte al standardelor etice, al prosperităţii economice şi al civilizaţiei. „ De obiceiu se zice: dacă nu faci aceiaşi şcoală, aceasta înseamnă că nedreptăţeşti pe unii în folosul celorlalţi. Mai bine decât să nu foloseşti de fapt nimănui. (…) Se zice: oamenii sânt liberi, pot ajunge oriunde. Pot ajunge, cum? Cum, într-o grădină, pomii ar fi liberi să ajungă la cutare înălţime, dar pentru aceasta vor fi tăiaţi toţi cu foarfecele, şi anume la înălţimea copacului iapones care se găseşte acolo“ (Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate. Lecţii la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1928, pp. 285-286; 287). Problema educaţiei, pusă de mai toţi conservatorii, este cu atât mai importantă într-o Românie în care învăţământul „naţional“ este într-o situaţie dramatică.