RECENZII

Paul Ghiţiu

Arhitectura Vechii Europe*

Despre arhitectura autohtonă în decursul mileniilor, aflăm din cartea doamnei Silvia Păun: ROMÂNIA – VALOAREA ARHITECTURII AUTOHTONE, editura PER OMNES ARTES, că:

„Nota caracteristică a spiritualităţii autohtone este sentimentul solidarităţii cu întregul, adică cu macrocosmosul în care îşi integrează microcosmosul său de aşezare stabilă“ că ea „este o arhitectură deschisă către Soare, către lume“ şi că „acest mesaj de sociabilitate, de comunicare umană este prezent în concepţia arhitecturii autohtone încă din neolitic“, că ea „conţine o serie de proporţii, de rapoarte şi de rezultante ale unor trasee geometrice dominate de numărul de aur – 1,618 – număr care exprimă legătura cea mai strânsă între întreg şi părţile lui“. „Arhitectura autohtonă din România este la scara omului – chiar şi în edificiile de cult. Această concepţie oglindeşte mentalitatea specifică românilor de a se reculege «întru Domnul» în spaţii intime pe măsura cerută de smerenie“, este „originală, anonimă, unitară în diversitatea sa (…) nu imită şi nu poate fi imitată (…) reflectă geneze, sinteze, ingenioase structuri, ritmuri şi proporţii, îndelung cristalizate, încă din preistorie, încărcate de semnificaţii, de simboluri ale unei puternice culturi atât spirituale, cât şi materiale “.

Volumul surprinde încă de la titlul: de ce acesta şi nu Valoarea arhitecturii româneşti? Şi numai citirea şi privirea (este o carte cu un număr mare de imagini) te pot lămuri: este vorba, mai mult decât în multe din cărţile autohtone, chiar şi decât cele care ar avea această menire, despre ROMÂNIA: despre istoria ei străveche, despre arhitectura cu urme vechi de 6 –7000 de ani (continuitatea românilor pe teritoriul României este clar dovedită de stilul caselor cu cerdac-prispă, acelaşi şi în urmă cu 7000 de ani, după cum au arătat cercetările arheologice, stil care nu se regăseşte la nici unul dintre popoarele din jur), despre oamenii ei – o veritabilă carte despre psihologia românilor, despre sufletul lor, despre credinţele lor, despre simţul lor artistic. Dar, această carte de temelie nu este memorabilă doar pentru că este un curs de istorie a arhitecturii, un curs de arhitectură generală, sau, după cum spuneam mai sus, o carte despre români, care cu toatele sunt excepţional puse în pagină şi realcătuite în vederea unui întreg, ci pentru că acest întreg nu ar fi acelaşi dacă i-ar lipsi, alături de dimensiunea ştiintifică de cel mai înalt nivel şi rafinament, dimensiunea spirituală de cea mai firească simplitate şi de cea mai autentică profunzime. Cartea doamnei Silvia Păun este un exemplu rar, în ziua de azi, despre felul cum ştiinţa şi credinţa, nu au a se ciocni, ci a se completa, tot demersul ştiinţific fiind aşezat, ghidat, adunat şi finisat după lumina care vine de la Creator tot aşa cum construcţiile autohtone, fie laice fie bisericeşti, ne arată autoarea, erau legate de lumină atât în varianta ei astronomică cât şi, ca înţelepciune constructivă şi simţ artistic prin diluarea ei în întrega construcţie de la primul la ultimul gând şi gest. După aşezarea în acestă înţelepciune, de la iniţiere şi până la finalizare, construcţia autohtonă trecea printr-o serie de etape care erau tot atâtea rituri, fiecare gest şi operaţie având o încărcătură spirituală transmisă prin multe milenii şi „toate acestea – spune autoarea – ilustrează faptul că a construi este unul din sensurile fundamentale ale modului de a exista “.

Cartea doamnei Silvia Păun ne demonstrază că, pentru români, a construi a fost, şi mai este, acolo unde impactul contemporaneităţii este încă contrazis de tradiţii, o modalitate de a ţine legătura de Dumnezeu, de se întoarce spre Dumnezeu şi chiar de a-l primi pe Dumnezeu şi astfel, devine, alături de operele precedente ale autoarei, mărturia despre ce a însemnat Dumnezeu în viaţa ei.

* România – Valoarea arhitecturii autohtone, Silvia Păun, Ed. PER OMNES ARTES, 2003