MEDIUL ŞI NOI

Cristian Grecu

Energia nucleară – un risc necesar?

Mycle Schneider. Consilier în cadrul Parlamentului European (din 1998); Consultant al Ministerului Mediului din Germania (din 2000); Lector la Ecole Polytechnique Paris, Freie Universität Berlin, Ecole Supérieure du Commerce Rouen, Ecole des Mines Nantes; Director Executiv al World Information Service on Energy (WISE)- Paris (1983-2003); Consilier al Secretarului de Stat pentru Energie şi Dezvoltare Durabilă (Belgia: 2000-2003); Consilier al Ministrului Mediului (Franţa: 1998-2002); etc., etc. Un german stabilit în Franţa. Azi îl poţi întâlni într-o centrală nucleară din Japonia, mâine la Bruxelles, în Parlamentul Europei, poimâine într-un amfiteatru de curs, la Berlin. Când nu este la Londra sau New York poate fi găsit în Ucraina sau Lituania. Activ, implicat, prezent oriunde există o miză în bătălia pentru energie. Numele său este sinonim cu echilibrul, competenţa, rigoarea şi concizia. çntr-o lume a luptei fără scrupule pentru bani şi putere, Mycle Schneider învinge prin convingere. Prin informaţie, prin calitatea argumentaţiei, prin deschidere şi respect faţă de interlocutor. Dar poate tocmai de aceea Mycle Schneider este considerat o persoană incomodă, pe care puţini nuclearişti şi oameni politici se încumetă să-l înfrunte pe teren deschis. La fel s-a întâmplat şi la Bucureşti, la Conferinţa internaţională pe tema sprijinirii implementării în România a politicii Uniunii Europene privind schimbările climatice. Unii specialişti români au preferat chiar să părăsească discret sala decât să răspundă invitaţiei ale la dialog. Mai presus însă de a fi om de ştiinţă, Mycle Schneider este o conştiinţă trează. Care veghează la viitorul nostru şi la sănătatea acestei planete în vremuri când unii cred că îşi pot permite orice iar cei mai mulţi nu ştiu cum să se apere.
CRISTIAN GRECU

C.G.: Dle Schneider, cartea dvs. de vizită este impresionantă. De mai bine de 20 de ani vă ocupaţi intens de politicile în domeniul energetic, mai precis în cel al energeticii nucleare. De ce?
M.S.: Energia este un element absolut esenţial ce influenţează calitatea vieţii umane. Utilizarea energiei are impact asupra tuturor fiinţelor vii de pe Pământ. Pentru a trăi decent, omul trebuie să apeleze, în diverse moduri, la energie. Nimeni însă nu are nevoie de energie ca atare. Nu poţi mânca kilowaţi-oră sau să conduci megajouli! Cele mai importante necesităţi energetice sunt căldura şi frigul, lumina, mobilitatea, utilităţile de natură mecanică. Iar energia nucleară este doar una dintre tehnologiile capabile să furnizeze o paletă – şi ea limitată - de servicii energetice, mai precis cele bazate pe electricitate.

C.G.: Se afirmă că energia nucleară este atât ieftină cât şi prietenoasă faţă de mediul înconjurător. Este însă şi suficient de sigură?
M.S.: Promovarea energiei nucleare s-a fundamentat pe rezultatul unei ecuaţii tehnologice: s-a înmulţit impactul foarte ridicat al unui accident nuclear cu o probabilitate foarte scăzută ca un astfel de accident să aibă loc şi astfel s-a obţinut un risc acceptabil. Oricum, catastrofele de la Cernobâl şi Kystym, din fosta Uniune Sovietică, precum şi o lungă serie de incidente „la limită“ survenite în centralele nucleare de pe întregul glob, au demonstrat că evaluarea probabilistică a riscului este doar un exerciţiu de calcul statistic. O probabilitate teoretică foarte redusă nu înseamnă însă că un dezastru nu se poate produce chiar mâine dimineaţă. Mai grav, după 11 septembrie 2001 omenirea se găseşte sub ameninţarea constantă a unui atac terorist asupra facilităţilor nucleare, cu un potenţial de efecte devastatoare net superior unor accidente precum cel de la Cernobâl. Venind vorba de Cernobâl, să menţionez şi că semnificaţia acelui dezastru este încă foarte slab percepută de opinia publică. Kofi Annan, secretarul general al ONU, afirma: „Cel puţin 3 milioane de copii din Belarus, Ucraina şi Federaţia Rusă necesită în prezent tratament medical. Abia în 2016, cel mai devreme, vom cunoaşte cu oarecare exactitate numărul real al persoanelor a căror sănătate a fost afectată“. Ca să nu mai menţionăm experienţele traumatizante ale celor peste 400.000 de oameni obligaţi să-şi abandoneze căminele. Câţi cunoaştem însă că în Marea Britanie a anului 2004 un număr de 382 de ferme, cu peste 226.000 de oi şi mai mult de 80.000 de hectare, erau sub incidenţa ordinelor de restricţie? Aceasta înseamnă că mieii crescuţi pe păşuni contaminate, înainte de a fi sacrificaţi, trebuie transferaţi pe păşuni „curate“ timp de câteva luni, până când concentraţia de Cesiu radioactiv din carnea destinată consumului uman se încadrează în limite legale. Şi aceasta se întâmplă la 19 ani după accident, în Marea Britanie, adică la 2.500 km de locul dezastrului! Reactorul 4 de la Cernobâl a produs electricitate timp de 2 ani, 4 luni şi 4 zile. Cine oare poate susţine că a meritat riscul!?

C.G.: În România funcţionează un sigur reactor, de tip CANDU, la Cernavodă. Franţa, bunăoară, operează cu 59 reactoare nucleare. Sunt voci care afirmă că trebuie să reducem decalajul, mai ales că ţara noastră vizează accederea în Uniunea Europeană.
M.S.: Nu este nimic de recuperat! Energia nucleară are o pondere nesemnificativă în contextul energetic global. Furnizează 6% din energia primară comercială şi circa 2-3% din energia finală comercială. Această ultimă cifră reprezintă energia efectivă care ajunge la consumator, după scăderea tuturor pierderilor de transformare şi transport. În prezent 31 de ţări ale lumii, deci una din şapte, produc electricitate folosindu-se de reactoare nucleare. Dintre ele, numai cei 6 „mari“ – adică Statele Unite, Franţa, Japonia, Germania, Rusia şi Coreea de Sud – produc 75% din total. Iar Franţa reprezintă o excepţie absolută: aproape jumătate din electricitatea nucleară produsă în întreaga Uniune Europeană este generată pe teritoriul francez.

C.G.: În fond, care este tendinţa energeticii nucleare în Statele Unite? Dar în Uniunea Europeană?
M.S.: SUA este cel mai mare producător de energie nucleară pe plan mondial. Un sfert din electricitatea nucleară produsă în lume este furnizată de cele 104 unităţi americane. Oricum, nu a mai existat o comandă pentru construirea unui nou reactor – şi care să nu fi fost între timp anulată - din octombrie 1973! Sunt multe dezbateri în interiorul dar şi în afara Statelor Unite ori de câte ori apar semnale despre o eventuală „resuscitare“ a industriei nucleare din SUA. Însă, după cum comenta recent New York Times, operatorii nucleari „nu au specificat ce anume intenţionează să construiască şi unde. De fapt ei nu şi-au afirmat nici măcar intenţia neechivocă de a construi“. Industria americană de resort se străduieşte totuşi din răsputeri să facă planuri de viitor. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană nu a mai fost lansat vreun proiect nou de reactor nuclear din 1991 încoace. Şi, cu excepţia Franţei, nu a mai fost emisă vreo comandă din 1980. De curând s-a demarat însă un proiect în Finlanda. Oricum, cazul Finlandei este atipic. Ţara a înregistrat mulţi ani la rând cea mai înaltă rată de creştere a consumului energetic din Uniunea Europeană. Dacă în Finlanda consumul per capita ar coborî la nivelul celui din Germania - şi acesta mai ridicat decât consumul mediu în UE şi de câteva ori mai ridicat decât consumul per capita în România – statul ar economisi de 3 ori mai multă energie decât se preconizează să producă noua unitate în construcţie. Componentele de bază precum vasul principal şi generatorul de abur pentru această centrală au fost contractate în Japonia, ceea ce este ciudat având în vedere că este vorba despre Reactorul European cu Apă Presurizată (European Pressurized Water Reactor – EPR) şi că a fost prezentat drept un prototip pentru o serie de centrale.

C.G.: În general subiectele legate de politicile energetice sunt inaccesibile marelui public din România. Mă refer îndeosebi la luarea deciziilor şi la dezbaterile publice. Ce se poate face, în opinia dvs., pentru a stimula conştientizarea şi implicarea cetăţeanului în acest proces?
M.S.: În primul rând trebuie să înţelegem că politica energetică este o chestiune de decizie politică şi nu una de fatalităţi ambientale. În al doilea rând, cetăţenii nu constituie, în mod necesar şi exclusiv, ţinta politicilor guvernului central, deoarece ei pot influenţa modul în care serviciile energetice le sunt furnizate. Bunăoară, pentru a obţine o foarte confortabilă temperatură de 20 ºC în sufragerie poţi să consumi o anumită cantitate de carburant sau poţi să consumi jumătate din această cantitate sau chiar mai puţin dacă îţi izolezi mediul de locuit în mod corespunzător – şi la preţuri scăzute! Iar dacă locuieşti la bloc, iată şi o bună ocazie de a te implica în luarea deciziilor la nivelul comunităţii. Deocamdată electricitatea înRomânia este mai ieftină decât oriunde în UE. Se preconizează ca această diferenţă să dispară până la aderarea ţării la UE, în 2007. Iar 2007 înseamnă practic mâine! Orice economie în privinţa combustibililor consumaţi va însemna o sumă consistentă rămasă în buzunarul cetăţeanului român în viitor.

C.G.: Cernavodă-2 şi Belene sunt următoarele obiective pe agenda energeticii nucleare din România şi Bulgaria. Ambele proiecte au probleme cu respectarea standardelor procedurale din UE, şi menţionăm aici doar lacunele documentaţiei tehnice şi modul de desfăşurare a dezbaterilor publice. În aparenţă ONG-urile şi simplii cetăţeni pot face destul de puţine pentru a schimba această stare de lucuri. Ar trebui oare să ne bazăm mai mult pe experţii din spaţiul UE?
M.S.: Sunt două aspecte aici. Pe de o parte există problema definirii şi aplicării principiilor şi metodelor de luare a deciziei în societăţile pluraliste şi democratice. Pe de altă parte există problema expertizei independente. În ambele direcţii, România se confruntă cu un deficit semnificativ. Dar pe ambele direcţii România este departe de a fi singură! Unele din reglementările comunitare europene, precum Directiva de Evaluare a Impactului asupra Mediului (Directive on Environmental Impact Assessment-EIA), oferă o bază excelentă pentru investigaţii şi analize cuprinzătoare. şi totuşi, este nevoie de experţi din toate sectoarele – mediu, tehnic, economic, social şi juridic – pentru a putea îndeplini criteriile. Din păcate, în România, ca şi în Franţa dealtfel, persistă o lipsă cronică de experţi independenţi, adică acei oameni care să nu depindă de interesele corporatiste sau guvernamentale. Este responsabilitatea societăţii civile, incluzând aici mediul universitar, ONG-urile şi mass-media, pentru a produce o schimbare.

C.G.: Unii activişti de mediu se tem de apariţia unei insidioase forme de „neocolonialism“, prin migraţia industriilor de mare risc (inclusiv proiecte nucleare) din ţările occidentale puternic dezvoltate în cele central şi est-europene, mai puţin dezvoltate economic, de unde energia va putea fi ulterior importată. Cu alte cuvinte, occidentalii vor importa beneficiile şi îşi vor exporta costurile şi riscurile de poluare.
M.S.: Nu este doar o preocupare a activiştilor de mediu. Este deja o problemă cât se poate de reală. Industriile poluante şi de mare risc, care au supravieţuit puternicei crize economice de la începutul anilor ’90, şi-au mărit semnificativ producţia în aceşti 15 ani. Exemple grăitoare sunt industriile axate pe extragerea şi îmbogăţirea uraniului din Rusia şi Kazahstan. Totodată, ţările esteuropene exportă în Europa Occidentală electricitate „murdară“. România a devenit un mare exportator de electricitate în ultimii ani. Mai mult de jumătate din energia nucleară produsă la Cernavodă-1 este exportată. Aceasta nu se întâmplă însă pentru că ţările învecinate duc lipsă de energie ci pentru că România, asemenea Franţei, practică preţuri de dumping. Ţările membre UE şi cele non-membre din Europa de Est au supracapacităţi imense de producţie energetică. Oricine doreşte să vândă energie trebuie să reducă preţurile până la limita cea mai de jos. Reactorul Cernavodă-1 reprezintă 3% din capacitatea instalată a României şi produce mai puţin de 10% din energia electrică la nivel naţional. România nu depinde de energia nucleară.

C.G.: Toţi suntem contribuabili la bugetul de stat. Ce sume ar putea fi economisite dacă am decide să suspendăm proiectele nucleare şi unde ar putea fi aceste economii direcţionate? Ce alternative viabile avem în domeniul energetic?
M.S.: Între 1991 şi 2001, peste 42 de miliarde de dolari - reprezentând jumătate din bugetul total alocat cercetării energetice la nivelul ţărilor OECD – au fost cheltuite cu cercetarea în domeniul nuclear, inclusiv pe tema fuziunii nucleare. Suma totală preluată de la contribuabilii români şi investită până acum în reactorul Cernavodă-1 este necunoscută, cel puţin pentru mine. Ordinul de mărime este însă cel al miliardelor de Euro. Ca întotdeauna, sunt veşti rele şi veşti bune. Veştile rele spun că România are o foarte ridicată intensitate energetică, respectiv consumul de energie pe unitate de Produs Intern Brut. Înseamnă că România foloseşte cantităţi de energie neobişnuit de mari pentru a produce bunuri şi servicii. Deasemenea, declinul economic a determinat scăderea consumului energetic cu aproape 40% din 1990 încoace. Veştile bune spun, şi poate părea surprinzător, că România este mai degrabă într-o postură confortabilă şi stabilă din punct de vedere energetic. Ţara este bogată în resurse energetice iar consumul per capita este scăzut. Este alegerea voastră: fie România va urma ineficientul model finlandez de creştere neîntreruptă a consumului sau se va angaja pe calea unei politici energetice inteligente, care presupune creşterea semnificativă a calităţii serviciilor energetice, menţinând în acelaşi timp un nivel redus al consumului. Cu alte cuvinte, pentru a regla temperatura din casă aveţi de ales între deschiderea geamului şi montarea unei valve-termostat la calorifer.

C.G.: Aţi vizitat de mai multe ori ţara noastră şi aţi participat la dezbateri alături de specialiştii din domeniul nuclear şi de activiştii de mediu. Ce impresii v-au lăsat aceste dezbateri?
M.S.: Am fost încântat să văd că în România este posibilă organizarea unor întâlniri cu toţi cei implicaţi în problematica domeniului energetic şi nuclear. Pe de altă parte, m-a frapat absenţa expertizei internaţionale şi independente de la aceste dezbateri. Informaţia disponibilă pare a fi limitată, la fel şi capacitatea reprezentanţilor guvernamentali, ai industriei de profil şi ai ONG-urilor de a elabora analize de sistem riguroase şi de a le armoniza în contextul global. Internaţionalizarea dezbaterilor este utilă iar abordarea interdisciplinară este absolut fundamentală. Nu există nici o justificare ca fizicienii şi inginerii să ia decizii asupra acceptabilităţii riscului fără a implica în procesul de decizie oameni de ştiinţă din domeniul social şi reprezentanţi ai societăţii civile.

C.G.: Aţi urmărit diverse situaţii evoluând, producând consecinţe imediate sau de durată. Confruntarea cu problema energiei nu este deloc un joc simplu. Ne puteţi oferi un ultim sfat?

M.S.: Începeţi să abordaţi problema energiei – care nu este nicidecum un joc! - din perspectiva serviciilor necesare. De curând am participat la primul Congres Internaţional al Oraşelor Solare, în Coreea de Sud. Un arhitect suedez şi-a descris acolo experienţa sa de 20 de ani în domeniul aşaziselor „locuinţe de energie zero“. Aceste locuinţe nu sunt utilate cu nici un alt sistem de încălzire în afară de o pompă de căldură care converteşte aerul rece în aer cald şi invers. Sistemul respectiv a fost aplicat în Suedia, începând cu 1984, la case construite cu bugete reduse. Cum bine se ştie, Suedia nu este tocmai o ţară unde necesităţile de căldură în timpul iernii să fie modeste, temperaturile coborând frecvent sub – 20 ºC. Ei bine, serviciul necesar este căldura iar arhitectura casei o pune la dispoziţia consumatorului printr-o izolaţie eficientă şi printr-un consum energetic apropiat de zero. Chestiunea energiei trebuie abordată pe toate planurile. Oamenii pot lua decizii inteligente şi în cunoştinţă de cauză atunci când este vorba de alegerea diverselor aparate sau echipamente ce consumă energie. Consiliile Locale pot concepe planuri urbanistice care să micşoreze distanţele între locurile de muncă, şcoli, zonele comerciale şi domiciliile cetăţenilor, în loc să construiască birourile într-un capăt al localităţii şi apartamentele în celălalt capăt. La nivel regional pot fi concepute planuri de eficienţă energetică în măsură nu doar să furnizeze asistenţă pentru industrie, localităţi şi cetăţeni dar şi să configureze propria strategie de dezvoltare energetică zonală. Guvernul poate impune standarde tehnice care să promoveze utilizarea pe scară largă a materialelor energo-eficiente şi care să asigure un mediu concurenţial echitabil pentru toate variantele de servicii energetice, de la cele axate pe economisirea energiei până la cele ce prevăd construirea de noi capacităţi energetice de diverse tipuri. în secolul 21 energia nu mai este în primul rând o problemă de natură tehnologică. Ea este mai degrabă o problemă ce ţine de voinţa politică, la toate nivelele. şi mai ţine de inteligenţă. Soluţii există, mai trebuie doar să vrem să le punem în practică.