LUMEA ÎN CARE TRĂIM

Denis Buican

Spionul Einstein şi subversivul Cioran

Prof. Univ. Dr. Denis Buican are trei doctorate: Doctor în genetică (Bucureşti, 1961), Doctor de Stat în Ştiinţe Naturale (Facultatea de Ştiinţe din Paris, 1970) şi Doctor de Stat în Litere şi Ştiinţe Umane (Universitatea Paris I, 1983). A publicat numeroase articole şi peste 20 de cărţi de notorietate internaţională traduse în mai multe limbi. Este menţionat în cele mai prestigioase dicţionare internaţionale – printre care Larousse şi Robert –, întrucât a elaborat Teoria sinergică a evoluţiei şi Biognoseologia, o nouă teorie a cunoaşterii.

Până şi acum justiţia ilustrează celebrele fabule ale lui La Fontaine, în care leii şi lupii erau respectaţi, iar mieii blânzi... mâncaţi de injustiţie! De altfel, încă din antichitate, la Roma, era un dicton, rămas veşnic valabil: critica respectă corbii şi atacă porumbeii...

În general – de la începutul Lumii – nu s-a înregistrat decât o triadă de sisteme de guvernare, în sânul cărora însă se pot găsi scări diferenţiate şi către mai bine şi către mai rău...

Probabil cel mai dur sistem este reprezentat de dictaturile totalitare piramidale, care îmbrăţişează totul – în politică şi în societatea civilă – ca să înăbuşe orice veleitate de libertate individuală. În practica omenirii, un astfel de sistem se întâlneşte în dictaturile piramidale teocratice – inchiziţiile din trecut şi talibanii şi aiatolahii prezentului –, ori în dictaturi laice de tip comunist, nazist sau fascist.

Dictaturile militare au un sistem autoritar şi represiv însă mai puţin globalizant în teroare ca cele piramidale întrucât societatea civilă, economia, arta, ştiinţa pot scăpa de sub jugul acestor cârmuiri aşezate pe forţa politică a baionetelor. Despoţii regali şi imperiali din trecut aparţin acestei categorii statale, ca şi cele mai multe guverne actuale ale Africii, Asiei şi Americii latine, unde alegeri mai mult sau mai puţin măsluite ascund sub perdele de fum adevărata natură a regimurilor unde puterea efectivă e deţinută de structuri militare autohtone şi străine.

În sfârşit, a treia categorie de sisteme este marcată de demagogiile poliţiste oligarhice şi plutocratice de tip occidental: Europa, cu anumite particularităţi de la ţară la ţară, America de Nord (Statele Unite şi Canada) şi Australia. Aceste sisteme care se vor „democratice“ nu pot fi considerate ca atare întrucât nu există în sânul lor – chiar dacă au pluralism politic şi vot secret – o adevărată separare şi, îndeosebi, un control reciproc al puterilor în stat.

De pildă, în toate ţările se vorbeşte despre o justiţie liberă şi imparţială, dar nicăieri justiţia nu poate să controleze efectiv organele de anchetă: poliţia şi jandarmeria, care depind de Executiv. Astfel, chiar de s-ar găsi – ceea ce este deja destul de rar – magistraţi cinstiţi şi imparţiali, Executivul ar putea greva asupra anchetelor de justiţie prin probele – uneori false – produse de poliţişti sau jandarmi.

Chiar şi în ţările occidentale – în Franţa, de exemplu –, s-au întâlnit încălcări grave ale legalităţii tocmai în lipsa unui astfel de control reciproc al puterilor în stat, care singur ar fi capabil să împiedice abuzurile Executivului, Legislativului şi Judiciarului. Astfel, în unele procese de corupţie politică şi financiară s-au întâlnit anchete de poliţie „orientate“ pentru ca cei puternici să iasă, cum zicea, altădată, norodul... basma curată. Când însă cei vizaţi erau oameni de rând, procesele puteau şi în Occident dura ani întregi, iar unii întemniţaţi care se dovedeau, în sfârşit, nevinovaţi erau eliberaţi după un timp îndelungat „petrecut“ în închisoare...

Până şi acum justiţia ilustrează celebrele fabule ale lui La Fontaine, în care leii şi lupii erau respectaţi, iar mieii blânzi... mâncaţi de injustiţie! De altfel, încă din antichitate, la Roma, era un dicton, rămas veşnic valabil: critica respectă corbii şi atacă porumbeii...

Câteodată – dacă nu de multe ori –, se înregistrează şi efectele perverse ale unei justiţii pur formale – care nu ţine seamă de adevărul faptelor – şi care devine o injustiţie. Astfel, un „procuror“ francez cu oarecare reputaţie a participat recent în Germania la o conferinţă despre „morala profesională“. Cu acest prilej, a „subtilizat“ cartea de credit a unei colege de acolo şi a plătit cu acest bun furat diferite „servicii“ într-un bordel, care în Germania era oficializat ca atare. Prins cu mâţa-n sac, a fost suspendat provizoriu – în aşteptarea sentinţei definitive – de către Consiliul Superior al Magistraturii din Paris. Însă, a avut îndrăzneala deplasată ca să depună plângere împotriva jurnalului satiric „Le canard enchaîné“, care a divulgat cazul înainte de eventuala sentinţă definitivă de condamnare a procurorului vinovat. Iar justiţia, devenită injustiţie, a condamnat ziarul la despăgubiri în folosul culpabilului de 10.000 (zece mii) de euro...

Ar fi şi multe alte cazuri negative de injustiţie şi de încălcare a libertăţii individuale de către poliţie şi serviciile speciale – nu numai în România –, dar şi în Occident. Astfel, procesul care durează la Paris de vreo douăzeci de ani – al ascultării ilegale a telefoanelor private de către Palatul prezidenţial (Elysée) – a arătat că toate ministerele implicate şi serviciile primului ministru aprobau ordinele de sus... fără crâcnire. Până şi Cioran, în 1985 – în Franţa din 1937, bolnav şi către 80 de ani – era ascultat ilegal, chiar dacă nu era înţeles de astfel de servicii abuzive.

Şi în Statele Unite, celebrul fizician Einstein era sub supravegherea şi ancheta permanentă a FBI-ului unui Hoover, care devenise stat în stat şi care îi scotocea clandestin apartamentul şi corespondenţa până la moarte, timp de mai bine de douăzeci de ani.

Astfel de abuzuri ale poliţiilor şi serviciilor speciale din demagogiile occidentale nu trebuie să servească nicidecum ca paravan pentru dictaturile de toate soiurile unde terorismul de stat e generalizat – şi nici fragilităţii „democratice“ a ţărilor postcomuniste, printre care se numără şi România. Dimpotrivă, măturând mai întâi în faţa propriei uşi şi învăţând din propriile greşeli ca şi din abuzurile altor sisteme, ar fi necesar ca cel puţin Europa întregită – în curând şi cu România şi Bulgaria – să se amelioreze aplicând o adevărată selecţie multipolară la toate nivelele: politic, economic, academic, cultural şi ştiinţific.

Altfel, Europa riscă să-şi piardă zestrea secolelor precedente de la Pericles încoace, iar România ar putea rămâne în continuare la periferia vieţii europene şi internaţionale.

Dar o astfel de selecţie multipolară a valorilor în toate domeniile – bazată şi pe teoria sinergică a evoluţiei pe care am elaborat-o şi pe biognoseologie, noua teorie a cunoşterii – presupune – ca o condiţie sine qua non– o veritabilă selecţie a selecţionatorilor de sus până jos şi de jos până sus pe toate tărâmurile vieţii sociale, universitare şi politice.

Ori, o astfel de selecţie multipolară, tinzând spre o selecţie sinergică, se poate transforma într-un impuls practic, atât timp cât juriile de selecţionare reprezintă „patul lui Procust“ al unei mediocrităţi naturale, ori create artificial. Mai întâi, ar fi necesar ca în juriile de selecţionare să fie invitaţi specialişti de reputaţie internaţională din celelalte ţări ale Europei pentru a se asigura o selecţie mai imparţială... Dar şi în acest caz se mai pot înregistra abuzuri de „cooptare“ de clan... Dar totuşi trebuie început astfel spre a se evita ajungerea la un sistem de selecţie negativă unde evoluţia ar putea reprezenta o involuţie parazitară... Chiar dacă ar fi o slabă nădejde de îndreptare, braţele n-ar trebui încrucişate întrucât, vorba taciturnului Wilhelm de Orania, nu trebuie să speri... ca să întreprinzi.