IDENTITAŢI

Emil Ţîrcomnicu

Diversiunea „minoritatea aromână“

S-a încercat permanent inventarea unei identităţi aromâne separată de cea a românilor. Astfel, după teoriile unor diverşi autori, puţini la număr, aromânii ar fi descendenţii anticilor macedoneni, care făceau parte din familia popoarelor indo-europene, principalul moment istoric fiind fondarea imperiul condus de Alexandru Macedon.

În data de 16 aprilie 2005, la întâlnirea anuală a Farei Aromânilor din România (intitulată, „în traducere“, Comunitate, întrucât conducătorul acesteia nu ştie încă faptul că Fara înseamnă trib), peste 500 de delegaţi au votat în favoarea unui document care cere autorităţilor române ca aromânii să fie înregistraţi ca minoritate etnică în România. Este trist faptul că atâţia aromâni s-au lăsat manipulaţi de persoane interesate, stipendiate de la Freiburg şi Constanţa, care astăzi, în „paradisul minorităţilor din România“, se vor şi ei minoritate. Vom face o scurtă analiză a istoriei acestor idei privind naţionalitatea distinctă a aromânilor faţă de români.

Teorii divergente cu naţionalitatea română au apărut încă din anii trecuţi, fiind inoculate subtil de propagandişti „de profesie“. Ca să realizeze acest lucru a fost nevoie de fonduri, care au fost puse la dispoziţie, unele din afara ţării, altele de la multimiliardari aromâni din Constanţa (ar trebui văzut ce afaceri au aceştia în Grecia).

În Germania, la Freiburg, organizaţ ia condusă de Vasile Barba, Uniunea pentru limbă şi cultură aromână, a iniţiat un curent de afirmare a naţionalităţii distincte aromâne în spaţiul sud-est european. Ideile au fost promovate în cadrul conferinţelor internaţionale pe care le-au organizat, începând din anul 1985, la Mannheim şi Freiburg, precum şi în paginile revistei Zborlu a nostru ( Cuvântul nostru). „Esenţa acţiunii promovate, în acest caz, a fost şi este recunoaşterea atât în ţările de origine, cât şi pe plan internaţional a identităţii etnice distincte a aromânilor, precum şi acordarea de drepturi culturale garantate.“ (Brezeanu, Zbuchea, Cuvânt înainte, la volumul Românii de la sud de Dunăre. Documente, 1997: 49)

Această idee, abil popularizată, a prins în diferite cercuri ale comunităţilor româneşti sud-dunărene şi din diaspora. Este evident că strategia a fost fabricată în laboratoare pentru ca statul român să fie scos din problematica românităţii balcanice. S-a încercat chiar inventarea unui alfabet având ca rol depărtarea de limba română, unde aromânii se scriu aromânji, iar «ş» «sh», «ţ» – «ts». Acad. Petar Atanasov, de la Scopije, relata că „s-a încercat fără succes o standardizare a aromânei în condiţiile în care dialectul are 6 variante locale, unele situate în ţări diferite şi supuse unor împrumuturi de termeni moderni şi necesari din limbi diferite.“

La fel cum la răsărit şi-a făcut apariţia „o nouă limbă latină“, din punctul de vedere al autorităţilor statului R. Moldova – „limba moldovenească“ –, şi în sud au început să apară tendinţele afirmării unor populaţii vlahe/aromâne. Aceste lucruri au fost încurajate şi de autorităţile statelor balcanice care au refuzat sistematic să recunoască şi să acorde drepturi specifice, conforme cu documentele internaţionale şi cu standardele minorităţilor, românilor.

În anul 1996, la Strasbourg, s-a întocmit un proiect de raport, raportor Luis Maria de Puig (Spania), în care se trecea în revistă situaţia actuală a aromânilor din Balcani, fără a se face referire, în nici un fel, la statul român sau la bibliografia românească, pentru a nu supăra guvernele statelor balcanice, după cum se exprima la 28.01.2005 acad. Matilda Caragiu-Marioţ eanu în Aula Academiei Române. Se vorbea de aromâni ca de o populaţie răspândită în spaţiul sud-est european, recomandându-se Consiliului Europei de a realiza o examinare atentă a situaţiei deosebite a acestora. În 14 iunie 1997, Parlamentul European vota faimoasa Recomandare 1333, rămasă fără urmări, prin care se cerea statelor balcanice să creeze condiţii pentru afirmarea culturallingvistică a aromânilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

Statul român s-a dovedit, în cei 15 ani de după 1990, deosebit de slab în privinţa susţinerii comunităţilor româneşti din Balcani. Şi aceasta nu din punctul de vedere al fondurilor acordate pentru susţinerea culturală a comunităţilor româneş ti. Cauzele au fost cu precădere politice, absurda idee românească că trebuie mai întâi să ne integrăm în Uniunea Europeană şi NATO, iar mai apoi să ne amintim că, peste hotare, românii sunt discriminaţi mai rău decât populaţia rromă.

În intervalul 7 – 10 octombrie 2004, s-a desfăşurat la Bucureşti primul Congres al Muljerilor armâni di iutsido. La acest congres, finanţat şi de statul român, aşa cum remarca dl. Hristu Cândroveanu, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Române, „s-a purtat încă din prima zi, un ciudat, să nu zic de-a dreptul straniu dialog al surzilor. Adică, au fost rostite cuvinte elogioase şi pline de simţire, de dragoste din partea oficialităţilor ţării, prim-ministru, miniştri, secretari de stat, pentru aromâni, de către delegaţi speciali, care n-au obositţ a-i numi pe aceşti fraţi ai noştri numai români, ceea ce şi sunt, români din Balcani, ramura sudică a poporului nostru, vorbitori ai dialectului macedoromân (din Macedonia) sau aromân. Parcă în contrapartidă însă, muljerli aromâne, în frunte cu doamna avocat Chirata Meghea, prezidenta Uniunii Femeilor Aromâne de Pretutindeni, au ţinut să sublinieze etnicitatea proprie a aromânilor, care ar fi un popor diferit deci de poporul român, diferit şi prin limba lor ce, fireşte,... este o limbă de sine stătătoare, ceea ce e în răspăr şi cu ştiinţa filologiei/ lingvisticii româneşti ...“ (revista Dimândarea, noiembrie 2004)

Lucrurile sunt însă mai vechi. Aşa cum spunea Stoica Lascu, încă din 1996 s-a încercat acreditarea la Comisia Electorală Centrală a unui deputat din partea „minorităţ ii aromâne“ din România. În 1997 a eşuat încercarea de a se crea la Constanţa o Uniune a Comunităţilor Aromâne din România.

Un Congres al unei asemenea Comunităţi a avut însă loc la Constanţa în august 2004.

În 26 – 29 august 2004, la Festivalul minorităţilor etnice ProEtnica de la Sighişoara, doi reprezentanţi ai unei asociaţii aromâneşti (Suţata aromână), Mariana Bara şi Dumitru Piceava, au protestat pentru faptul că nu sunt recunoscuţ i ca minoritate etnică în România. În presă, trebuie semnalat articolul din ziarul „România Liberă“ a prof. Stoica Lascu, precum şi editorialele din revista „Dimândarea“, ale prof. Hristu Cândroveanu, care au arătat interesele pe care le-ar avea autointitulaţii conducători ai comunităţilor aromâne.

S-a încercat permanent inventarea unei identităţi aromâne, separată de cea a românilor. Astfel, după teoriile unor diverşi autori, puţini la număr, aromânii ar fi descendenţii anticilor macedoneni, care făceau parte din familia popoarelor indoeuropene, principalul moment istoric fiind fondarea imperiul condus de Alexandru Macedon. A început astfel să se vorbească de un popor «macedo-aromân». Dintr-un material al lui D. Piceava (Aromânii Documentar) aflăm încă din subtitlu de „romanizarea populaţiei macedonene şi formarea poporului aromân şi al limbii aromâne“. Şi mai departe: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii: dialectul aromân şi cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur popor şi să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi istorie.“

În perioada de după 1990, statul român, având interesul principal în integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, nu a derulat nici un proiect pentru aromânii din Grecia. De altfel, a procedat realist, în această ţară neputând avea nici un succes o ofensivă culturală, consecinţele previzibile fiind un conflict diplomatic major. Pentru aromânii din R. Macedonia şi Albania se acordă anual burse universitare şi postuniversitare, dar la nivelul reprezentanţ ilor asociaţiilor aromâne există reticenţe în a se numi români. Petar Atanasov preciza că aromânii din R. Macedonia, „nedeclarându- se ca fiind minoritate care aparţine de un popor (poporul român), aromânii au statut de grup etnic“. În Albania, statul român a construit biserica din Corcea, dar „în ultimul timp, s-au intensificat acţiunile cercurilor naţionaliste greceşti având ca scop atragerea aromânilor de partea lor şi, implicit, desprinderea lor de România. Un exemplu în acest sens îl constituie manevrele curentului „filogrec“ pentru dezorganizarea Asociaţiei culturale Aromanii din Albania.“ (Romanian Global News, 9.10.2004)

Am ajuns astfel ca cei care vorbeau în şoaptă şi plăteau agitatori să vocifereze şi să protesteze la simpozioanele ştiinţifice – cea mai remarcabilă astfel de faptă s-a petrecut în februarie 2005 în Aula Academiei Române – să iasă astăzi la rampă şi să ceară, în numele a 150.000 de aromâni, să fie recunoscuţi ca minoritate etnică în România. Nu numai atât, minoritatea doreşte şi bani şi anume, pentru început, 12 miliarde de lei. Situaţia este hilară întrucât, în satele din Dobrogea, aromânii sunt patrioţi, punând semnul de egalitate între român şi aromân. Este o jignire de a nu-i considera români, iar reacţia acestor comuntăţi trebuie să fie observată. Este nevoie de o echipă de sociologi care să se deplaseze în localităţile locuite de aromâni pentru a realiza o chestionare în această problemă.

Se ştie de altfel faptul că cei mai mulţi aromâni au venit în România în anii 1925 – 1933, colonizând Cadrilaterul, deoarece în statele Balcanice au fost supuşi, la sfârşitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea, unor acte politice asemănătoare cu ceea ce numim astăzi purificare etnică. Părinţii lor au fost omorâţi pentru că-şi afirmau naţionalitatea română. Au cerut statului român să-i colonizeze ca români din sudul Dunării pentru că aveau sentimente româneşti. Ar fi putut pleca oriunde, dar au dorit să vină în România. Statul le-a asigurat un loc de casă, prin băncile româneşti au primit credite pentru case etc. Astăzi, se vor răsuci în mormânt, văzându-şi nepoţii, îndemnaţi de deputatul PD Costică Canacheu, că îşi repudiază neamul. Este o ruşine şi o trădare naţională, ceea ce aromânii oneşti nu vor putea accepta.

Chestiunea este mai gravă însă. Indiferent de câştigul propriu-zis al acestor veleitari în România, pe plan extern s-a pierdut iniţiativa în problematica, şi aşa complicată, a comunităţilor româneşti. Atât timp cât situaţia este confuză în România, pentru că aşa doresc câţiva indivizi şi autorităţile statelor balcanice, statul român este în defensivă şi nu mai poate susţine cu aceeaşi vigoare proiectele culturale din Balcani. Într-un fel, acesta a fost de fapt scopul, mai ales în momentul în care se pune problema admiterii României în UE şi a renaşterii românităţii balcanice (cazul din Timocul sârbesc, Bulgaria, Macedonia, Albania, şi, să nu uităm, Grecia). Întradevăr, este penibil ca un aromân de la Techirghiol să fie român, vărul său din Avdela grec, cel de la Scopije aromân sau macedonean (că nu este pentru toţi avantajos să se declare român, poate doar dacă primeşte bursă), în Albania român (dar autorităţile îi consideră minoritate folclorică), în Bulgaria să vedem dacă există, poate doar câţiva la Peştera, în Serbia şi Muntenegru sârbi.