FAMILIA, ÎNCOTRO?

Corina Bistriceanu

În numele tatălui, sau despre identitatea familială

În măsura în care numele, ca semn identitar central, mai poate păstra ceva din sentimentul gregar al neamului, el furnizează securitate şi afirmă sentimentul nostratic. Dacă, dimpotrivă, devine o marcă identitară de context, supusă modelor, ce poate fi schimbată la ini]iativa individualui, el poate genera insecuritate şi „criză identitară“.

Funcţiile familiei, pe lângă cele care presupun naşterea, educarea şi înzestrarea materială a copiilor, are şi o finalitate care priveşte definirea, coagularea personalităţii sociale a acestora. Identitatea socială este dată de precizarea unor forme de identificare individuală care alătură persoana umană unor modele comunitare şi comunionale. Prima formă de fixare a identităţii individuale este oferirea unui patronim, moştenit, în majoritatea societăţilor europene, pe linie paternă. Statutul social al familiei şi identitatea familială constituie rampa de pe care se lansează identitatea de status a individului. Locul ocupat de orice persoană în societate era, în societăţile tradiţionale, determinat de originea sa, de apartenenţa sa exclusivă la o comunitate familială. în vremurile mai noi, acest loc este rezultatul eforturilor personale, traduse în competenţe educative sau profesionale, statut material şi alte trăsături „achiziţionate“.

Jos Ortega y Gasset identifica trei momente care, reluate ciclic în decursul istoriei omeneşti, susţin diferenţa fundamentală între om şi animal: în primul moment, în care omul se „trezeşte“, singur, rătăcit, pierdut printre lucruri care îi sunt exterioare, are loc perturbarea; în al doilea moment, omul se extrage şi se retrage, cu un efort magnific, dinspre exterioritatea lucrurilor, spre intimitatea fiinţei, deci a raţiunii sale, pentru a le putea înţelege, deci recrea şi domina raţional şi moral pe acestea: este momentul interiorizării, acea vita contemplativa a latinilor, sau theoretiks bos, theora a grecilor; în final, omul se sustrage interiorităţii sale pentru a se reaşeza între lucruri şi pentru a le manevra, conform unor planuri prestabilite: acesta este momentul acţiunii, a vieţii practice, praxis. Acest traseu care pendulează între interior şi exterior aduce cu sine cel mai mare pericol pentru ceea ce înseamnă rasă, deci identitate umană, anume dezumanizarea. Aşa cum spune Ortega y Gasset, „individualitatea noastră personală este un personaj care nu se realizează niciodată pe de-a-ntregul, o utopie incitantă, o legendă secretă pe care fiecare o păstrează în cel mai secret ungher al cugetului său“. Se înţelege, aşadar, de ce etica eroică a anticilor era rezumată de numeroasele îndemnuri la interioritate: imperativul lui Pindar, să devii cel ce eşti, filosofia lui Heraclit, m-am căutat pe mine însumi, îndemnul profetic al Phytiei, cunoaşte-te pe tine însuţi, filosofia interiorităţii a lui Socrate, opera Către sine a lui Marcus Aurelius şi de ce îndemnurile lor au fost preluate de filosofia modernă, de la Descartes la Husserl şi Heidegger. A păstra umanitatea, a nu te risipi în exterioritate pură este tot una cu a descoperi şi proteja identitatea. Prin identitatea personală, relaţia duală şi conflictuală dintre Eu şi Celălalt este rezolvată în unitatea lui NOI, unitatea nostratică, imposibilă în afara umanităţii. Noi defineşte identitatea de fiinţă, comuniunea substanţială sau, în termenii în care am definit grupul familial, orice formă de înrudire. Familia furnizează, aşadar, pe de o parte, sentimentul altruismului prin identificarea cu cei de un fel, cu semenii, şi, pe de altă parte, legitimarea alterităţii în faţa celorlalţi, în exterior. Aceasta se traduce prin identitatea familială, a cărei reprezentare este psihologică, socială, filosofică şi religioasă deodată.

Patronimul - numele întemeietor

Unul dintre cele mai semnificative simboluri care definesc tipul familial şi, în continuitate (nu spre diferenţiere) cu acesta, tipul personal al fiecărui membru este numele. Originar, numele a fost unul din însemnele distinctive ale celor mai importante organizări familiale ale antichităţii, marile grupuri de rudenie denumite gentes (la romani) sau gnos (în Grecia antică). Numele consacra o rudenie ce o depăşea pe cea naturală, căci el se putea acorda nu numai fiilor legitimi sau adoptivi, dar şi sclavilor şi liberţilor unui neam. Era refuzat, însă, bastarzilor, celor care trebuiau să ţină de o altă gintă, de un alt tată, de un alt nume.

Din câte se pare, instituţia gintei ( gentes), definită, în principal, prin identitatea de nume a membrilor, a fost universală pentru toate popoarele vechi. Fiecare asemenea organizare de rudenie avea un cult special, religia fiind una din principalele garanţii ale unităţii sale. în Grecia, membrii unei aceleiaşi genos se cunoşteau după faptul că săvârşeau sacrificiile în comun. Plutarh menţionează locul sacrificiilor celor din ginta Lycomezilor, iar Eschine pomeneşte despre altarul ginţii Butazilor. La Roma, de asemenea, fiecare gintă îşi avea locurile, datele şi riturile de oficiere religioase stabilite de religia sa particulară.

După cum fiecare gentes îşi avea zeii, cultul şi sărbătorile sale proprii, îşi avea şi mormântul său. Fiecare gintă îşi îngroapă morţii în locul său sacru; orice intruziune a unui străin ar pângări memoria strămoşilor, ar fi o impietate. Membrii unui asemenea grup erau, aşadar, legaţi între ei ca nimeni alţii. Ei se ajutau reciproc şi, chiar dacă între ei puteau apărea conflicte, în faţa instanţelor exterioare se susţineau necondiţionat. Soliditatea acestei organizări nu a fost explicată unitar de cercetători: unii au afirmat că gentes nu este decât o similitudine de nume; alţii spun că este grupul care reuneşte o familie-patroană cu familiile-cliente. în orice caz, este evident faptul că solidaritatea specială a ginţilor are susţinere cultuală. O cercetare atentă va evidenţia faptul că religia fiecărei ginţi este constituită în jurul unui străbun divinizat. La Atena, Eumolpizii îi venerează pe Eupolmos, întemeietorul neamului lor; Phytalizii îl adoră pe Phytalos, Butazii pe Butes, Buselizii pe Buselos, Lakiazii pe Lakios. La Roma, cei din neamul Claudius descind dintr-un Clausus; ginta Caecilius îl venerează pe Caeculus, Calpurnius pe Calpus, neamul Cloelius pe Cloelus, iar ginta Iulius onorează un Iulius. La baza acestor organizări stă filiaţia, tradusă princomunitatea de nume. Este adevărat că, în timp, o gintă va ajunge să includă mai multe familii cu nume diferite: cu toate au avut totuşi, iniţial, acelaşi nume sau aceeaşi poreclă. Astfel, de exemplu, cei din neamul Claudius rămân uniţi într-o singură familie, foarte numeroasă, timp de şapte generaţii, purtând toţi porecla de Sabinus sau Regillensis, semn al originii lor. În timpul primului război punic, ei se vor separa în trei ramuri ce adoptă trei porecle ce devin ereditare: Claudius Pulcher vor rezista două secole; Claudius Centho se vor stinge curând; Claudius Nero se vor perpetua până în timpul Imperiului.

Obiceiul de a fi numit după numele tatălui (sau identitatea patronimică) datează din această epocă. Originar, patronimul era numele comun tuturor membrilor unei gens, numele strămoşului mitic, întemeietor al neamului. La romani, exista obiceiul ca fiecare patrician să poarte trei nume: dacă cineva se numea, de pildă, Publius Cornelius Scipio, i se putea construi deja un portret social: Publius era un pro-nomen, un nume pus înainte; adevăratul nume era Cornelius, cel al ginţii din care făcea parte, numele sacru, care trebuia să dureze tot atâta timp cât şi familia şi zeii săi; în fine, ultimul era un cog-nomen, de cele mai multe ori o poreclă ce viza trăsăturile personale ale individului respectiv, individualitatea sa. în Grecia, cei care aparţineau unei familii vechi aveau, de asemenea, trei nume: unul era propriu, altul era numele tatălui, iar cel de-al treilea era numele ginţii. Primele două alternau, astfel că nepotul se numea la fel cu bunicul, obicei păstrat până astăzi. Se spunea, astfel, Miltiade, fiul lui Cimon, Lakiade, iar, în generaţia următoare, Cimon, fiul lui Miltiade, Lakiade.

Identităţile totemice ale Evului Mediu
Aşadar, la antici, civilizaţii vechi, statornice, primul şi cel mai important nume a fost cel al neamului, al întemeietorului, patronimul. Individul nu era decât un membru inseparabil al ginţii, al grupului de rudenie, iar identitatea sa era definită în primul rând de acesta. Numele – şi, odată cu ele, concepţia asupra identităţii – au cunoscut o evoluţie cu totul diferită odată cu epoca medievală. În Evul Mediu, până în secolul al XII-lea, adevăratul nume era numele de botez sau numele individual.

Numele patronimice au apărut destul de târziu, după această dată, ca nume legate de posesiuni (de feudă sau domeniu) sau ca porecle. Pentru noua religie, creştinismul, şi pentru noile culturi vest-europene, aflate sub influenţa civilizaţ iei semibarbare a triburilor germanice, individul avea o viaţă proprie, libertate personală şi putea fi considerat separat de neam. El era reintegrat unui plan familial superior, precum cel al marii familii – Biserica – sau al organizărilor politicomilitare – nobilimea, confreriile cavalereş ti, vasalitatea, etc. În creştinism, numele de botez devine cel mai important semn identitar. Sacramentul botezului are drept consecinţă individualizarea religiei, recunoaşterea independenţei personale, a voinţei şi responsabilităţii proprii. Botezul apare ca un rit de separare de lumea dinainte, „profană“ sau impură, contagiată de păcatul originar, de zămislirea întru trup, şi de integrare în noua lume, purificată, prin zămislirea întru duh. Numirea copilului echivalează cu „lumirea“ lui, cu introducerea în lumea creştină, a Bisericii, cu ajutorul părinţilor spirituali, naşii sau preoţii. Numele de botez este cel care îl identifică în această lume, nu în aceea a familiei după trup.

În acelaşi timp, însă, copilul, conform imperativelor educaţiei în spiritul luptător, militar al epocii, era integrat unui alt tip de rudenie mitică, păgână – asemenea rudeniilor totemice ale triburilor primitive - cu reprezentări ale naturii. După a doua jumătate a secolului al V-lea, aristocraţii galo-romani şi francii încep a renunţa la sistemul de numire cu trei nume, luându-şi un singur nume. Pentru a atrage asupra copiilor însuşirile vreunei sălbăticiuni invidiate pentru ferocitatea, forţa sau curajul ei, li se dădeau nume compuse din două rădăcini, care îl identificau pe viitorul adult cu animalul: Bern-hard însemna „urs puternic“ (devine, în franceză, Bernard); Bert-chramn era „corbul strălucitor“ (Bertrand, astăzi); Wolf-gang îl denumea pe „cel ce umblă precum lupul“. Şi nobilimea războinică germanică ajunge să poate nume de fiare: astfel, ducele Lupus avea un frate Magnulfus ( magnus wolf, lupul cel mare) şi doi fii Ioan şi Romulfus.

În perioada fărâmiţării neamurilor mari (între secolele al XIII-lea şi al XVlea) au reapărut numele de familie, în formă încă rudimentară. Neamurile cu genealogie bine-cunoscută s-au lipsit multă vreme de acest supranume de identificare. Începând cu secolul al XVIIlea s-a instaurat obiceiul de a adăuga numelui unic o poreclă sau un al doilea prenume. Cu timpul acesta a devenit ereditar (patronimic), din raţiuni civice, susţin istoricii. Conform lui Marc Bloch, numele de familie avea să fie, în Europa, „creaţia nu a spiritului de neam, ci a instituţiei funciar potrivnice acestui spirit: statul suveran.“ Noi am identifica o altă posibilă cauză pentru această reaşezare a importanţei numelui ereditar, patronimic, anume stabilirea eredităţii pământurilor: numele de neam capătă importanţă odată cu definirea domeniului familial şi slăbeşte în importanţă, în favoarea poreclelor individuale, odată cu dispariţia acestui suport teritorial al familiei şi cu afirmarea statusurilor „achiziţionate“ prin merite proprii, individuale. Cum societatea medievală timpurie era una războinică, deci meritocratică, identitatea era construită individual. Într-o societate sedentară, aristocratică, cum erau societăţile antice despre care am vorbit, identitatea era legată de prestigiul neamului şi al numelui de neam.

Numele tainice
Numele se schimbă, deci, în raport cu momentul existenţei, cu experienţele sau cu vârsta individului. În societăţile arhaice s-a trecut de la denumirile vagi ale indivizilor la o denumire personală secretă, cu trimitere spre riturile totemice, apoi la o denumire de clan sau de familie. Riturile de acordare a numelui sunt asimilate riturilor de integrare, asimilate, în creştinism, botezului. La români, exista o distincţie clară între numele dat copilului înainte de botez şi cel primit la botez. Primul era un nume care definea copilul în raport cu spaţiul şi timpul cărora le aparţinea, cu alte categorii generice (se indica dacă este băiat sau fată, primul, al doilea sau al şaptelea copil al familiei); el rămânea adesea secret, uneori necunoscut nici chiar de către mamă. Copilului i se putea spune, după ziua în care se năştea, Lunilă, Marin, Mercurel, Joian, Verilă, Sâmbotin, Duman sau Marţolea. I se putea conferi statutul de străin – Turc, Turculeţ – sau putea fi chemat generic – Coca, Bebe – pentru a păcăli atenţia duhurilor care încercau să îl fure sau să-l smintească. Apoi, însă, odată cu botezul, el era numit conform canoanelor de către naşii săi, cu care avea să păstreze relaţii privilegiate de-a lungul întregii vieţi. Dacă se năştea sub o zodie mai nefastă (în familii în care morţile infantile fuseseră numeroase), copilul putea primi numele unei sălbăticiuni care să îi împrumute forţa ei în lupta împotriva sorţii rele: Lup, Lupaşcu, Ursea, Ursache, Martin, etc.

Individualizarea numelui

Actual, numele de familie, ca şi cel individual, nu mai reprezintă decât o proporţie variabilă din identitatea socială a indivizilor. Neamul nu mai furnizează individului nici un statut cristalizat, capabil de a-i asigura identificarea familială sau socială. în familia modernă, rolurile şi statutele tradiţionale ce ţin de sex, vârstă, rang, religie, se descompun sau se inversează potrivit împrejurărilor. Prioritate are statutul economic şi profesional. Recomandarea socială se face, aşadar, ţinând cont mai ales de aceste criterii, în subsidiar considerându-se şi „formalitatea“ recomandării numelui. Cu toate acestea, numele îşi păstrează capacitatea unică de definire integrală, unitară, omogenă a persoanei. În funcţie de această definire, se construieşte personalitatea altruistă, nostratică sau, dimpotrivă, cea izolată, alienată. În măsura în care numele, ca semn identitar central, mai poate păstra ceva din sentimentul gregar al neamului, el furnizează securitate şi afirmă sentimentul nostratic. Dacă, dimpotrivă, devine o marcă identitară de context, supusă modelor, ce poate fi schimbată la iniţiativa individualui, el poate genera insecuritate şi „criză identitară“.