EUROPA NOASTRĂ

Cristi Pantelimon

Războiul europenilor cu spiritul american

Salvarea omului european nu poate veni, oricât şi-ar dori-o birocraţia din ce în ce mai „raţională“ ce-şi are sediul la Bruxelles, din asigurarea mereu întărită, mereu reînnoită şi mereu schimbată a unei comode poziţii materiale şi a unui confort material, de asemenea, în creştere.

Unii vor să facă din Europa un sistem, o unitate care să se autoregleze, o unitate funcţională în primul rând, care să respecte cu stricteţe anumiţi parametri şi care, dimpotrivă, nu trebuie să ajungă între limitele altora. Dintre parametrii acceptabili, primul ca importanţă este aşa-numita democraţie, alături de societatea deschisă, imediat urmând nevoia unei economii integrate şi competitive. Practic, din acest proiect global (social, politic, cultural, economic) lipseşte ideea de eşec. Nici o ţară luată în parte, nici întregul unional nu are voie să rateze standardele autoimpuse de vizionarii-birocraţi ai Uniunii. Aşa ceva este, din punct de vedere istoric, o imposibilitate. Orice societate trebuie să-şi asume ca variantă a dezvoltării sau, pur şi simplu, a istoriei ideea de eşec. Dar, ca în orice sistem, această idee este exclusă din start din planul europenist. Când se spune despre un sistem că funcţionează, se afirmă în plan secund că este cvasiperfect, că nu dă rateuri, că este ca o maşină care, mai bine condusă şi mai bine reglată, are un mers liniar, monoton, dar perfect. Suntem, aşadar, în plină utopie. Căci ce altceva esteutopia, dacă nu dorinţa oamenilor ca societăţile să meargă doar în sensul imaginat de ei şi nu în oricare altul?

Europa celor fără speranţă

Europa a devenit locul celor fără de speranţă. Nu este vorba despre refugiaţii economici de tot felul care au invadat Occidentul european după 1989, în căutare de mijloace de subzistenţă. Lipsa de speranţă despre care vorbim este una mai adâncă şi mai tragică şi ea este împărtăşită în aceeaşi măsură chiar şi de cetăţenii cu state vechi ai acestei „noi“ Europe, de cetăţenii ţărilor vestice. Lipsa de speranţă nu este în cazul acestora din urmă echivalentul stării de disperare momentană cu care se confruntă cei care provin din Est (un fel de proletariat extern, în termenii lui A. Toynbee); cele două stări sunt, de altfel, deosebite, chiar dacă uneori ajung să se confunde. Lipsa de speranţă este absenţa orizonturilor largi ale fundamentării salvării sufleteşti şi spirituale. Salvarea omului european nu poate veni, oricât şi-ar dori-o birocraţia din ce în ce mai „raţională“ ce-şi are sediul la Bruxelles, din asigurarea mereu întărită, mereu reînnoită şi mereu schimbată a unei comode poziţii materiale şi a unui confort material de asemenea în creştere. Fără nici o legătură cu instrumentarul acestor asigurări de natură materială (un important segment financiar european este alocat propriu-zis domeniului particular al „asigurărilor“, al căror ţel este eliminarea riscurilor de tot felul, de la cele mai neplăcute, cum ar fi cutremurele, până la cele mai banale şi mai rizibile, cum ar fi furtul unui casetofon din maşina personală – acest tipar de „siguranţă“ nu face decât să exprime modul aproape paranoic în care omul european încearcă să-şi păzească lucrurile ce-i cad în sfera proprietăţii), salvarea reală a omului european este un „domeniu“ complet uitat în planurile birocratice comunitare. Lucrul acesta ar fi şi imposibil de realizat în structurile şi mecanismele care funcţionează astăzi pe continentul nostru, dintre care dominante sunt cele politice şi cele economice. Europa a devenit locul comun al eficienţei, un loc unde nu se întâmplă nimic, ci doar se urmăreşte rezultatul diferitelor activităţi ale omului din punct de vedere al eficienţei practice, adesea, numai financiare. Actele concrete ale omului european au încetat a mai avea semnificaţie proprie, ele sunt analizate doar din perspectiva amintită, astfel încât, ori de câte ori se constată o slabă eficienţă a acestora, intervenţia este nemiloasă, totul este reproiectat astfel încât condiţia standardizată a eficienţei să fie îndeplinită. De altfel, ţările care (cazul României) vor să aibă acces la uniunea ce se construieşte la Bruxelles sunt cele mai expuse acestei cerinţe imperioase de a se supune „standardelor“ fiecărui domeniu particular în parte, nimic din fiinţa lor socială nefiind lăsat la întâmplare. La prima vedere, o atare încrâncenare funcţională, o acribie atât de acerbă în urmărirea tuturor manifestărilor sociale ale ţărilor unionale este benefică. Cel puţin în cazul statelor foste comuniste, ea pare cu atât mai benefică. Logica ce străbate analizele de tot soiul ce se referă la integrarea României în UE este următoarea, şi trebuie să fim de acord că e destul de tentantă: având în vedere incapacităţile interne ale ţării noastre, rămânerile în urmă în toate domeniile sau, şi mai grav, reaua voinţă şi neputinţa clasei conducătoare, singura posibilitate de a atinge idealul integrării este acceptarea unei tutele complete a birocraţilor europeni în toate zonele societăţii, de la economie până la politică, drepturile omului sau cultură. Consilierii europeni sunt prezenţi peste tot, comisarii europeni străbat de la un capăt la altul ţara pentru a cunoaşte „realităţile româneşti“ şi a fi astfel capabili să dea cele mai bunesfaturi cu privire la reforma pe care trebuie s-o îndeplinim. Recunoaştem că acest argument îşi are întemeierea sa. Mai ales din perspectivă strict politică, România este un stat extrem de labil. Practic, clasa politică românească este absolut discreditată în ochii cetăţenilor. O atare scădere este sau se încearcă a fi compensată prin apelul la instituţiile supranaţionale ale UE, a căror autoritate, în mod normal, ar trebui să fie mai mare (fenomenul acesta, al „ridicării“ autorităţii din zona politicii naţionale spre cea internaţională, este unul explicabil sociologic şi logic până la un punct; din acest punct de vedere, protestele celor care deplâng şi se opun unui atare fenomen de pierdere a suveranităţii naţionale este doar un geamăt inutil care refuză să ia în calcul fenomenul general, cu explicaţii extranaţionale şi cu relevanţă universală. În fapt, pierderea suveranităţii de azi nu este decât consecinţa unei pierderi de autoritate – în sensul lui Max Weber – care caracterizează viaţa politică a întregii lumi moderne). Totuşi, pentru a reveni la ideile de mai sus, chiar dacă au dreptate în a fi mefienţi faţă de clasa politică autohtonă, cei care admit ingerinţele europene în conducerea reformei româneşti uită lucrul fundamental, şi anume baza de pornire şi filozofia acestei reforme. Căci, indiferent cât de abil ar fi braţul care conduce această reformă generalizată, mişcarea sa este unidirecţională, iar direcţia este una plină de contradicţii şi, în opinia noastră, extrem de riscantă pentru destinul omului european.

În orizontul desăvârşirii funcţionale, menirea omului rămâne una singură: să îndeplinească perfect sarcinile ce rezultă din construcţia acestui nou continent. Este însă vorba despre un continent scufundat, o adevărată Atlantidă a prezentului şi a viitorului, din care Istoria se retrage cu fiecare pas făcut în direcţia de care vorbim.

De la naţiune la uniune, prin eşec

Sunt oameni care opun, teoretic cel puţin, demersului integrator şi unificator al unionismului european forţele aşa-zise naţionale. Ei au credinţa şi speranţa că motorul adevărat al istoriei îl reprezintă naţiunile. De altfel, în opinia lor, Europa ar fi prin chiar proiectul ei iniţial o creaţie istorică în care „principiul naţionalităţilor“ a reprezentat singura forţă viabilă şi singura speranţă de redeşteptare culturală şi spirituală a lumii de pe bătrânul continent. O atare viziune riscă să fie, însă, prea optimistă pentru situaţia în care ne aflăm. Chiar dacă naţiunile nu au dispărut şi nu vor dispărea niciodată din Europa, faptul acesta nu e suficient pentru a garanta că ele, naţiunile, au sau vor avea ultimul cuvânt de spus în scenariul istoric ce se desfăşoară la ora actuală. Faptul că nemţii se declară mai degrabă nemţi decât europeni – şi nu numai ei, ci toate celelalte naţiuni europene – nu e suficient în a hotărî că destinul actual al omului european e modelat de principiul naţional. Nu trebuie uitat că naţiunile europene, aşa cum se definesc astăzi, au şi ele un an de naştere, care poate fi uşor de reperat şi care nu trece, în cele mai multe cazuri, cu mult de bariera de timp a ultimului mileniu. Acest argument nici măcar nu este cel mai convingător. Suntem încredinţaţi că proiectul unional european îşi are sorţi de izbândă tocmai pentru că, la un moment dat, Europa s-a vrut cu orice preţ o patrie a naţionalităţilor. Romantismul european, ca filozofie profundă, putea descoperi tainele sufletului popular (Volkgeist) şi acest lucru a fost, fără îndoială, un moment de cotitură în istoria spirituală a omenirii. Dar recunoaşterea politică a acestui fenomen naţional, de esenţă culturală, a fost – normal – o simplă etapă în cuprinderea transnaţională a acestor particularisme într-un organism paneuropean. Din nefericire pentru prezentul nostru întunecat, hegelianismul se verifică, iată, pe terenul realităţii concrete…

Limitele principiului naţional nu au putut fi întrezărite până la acest moment. Ele nu pot fi decelate decât acum când pentru prima oară el este adus în situaţie de criză profundă. ßi aceste limite sunt evidente când urmărim argumentele cu care această filozofie istorică (asta este în fond principiul naţional) caută să contrabalanseze cealaltă filozofie istorică. Reificarea principiului naţional, mai bine zis reificarea naţiunii, nu poate avea mai multă întemeiere decât reificarea principiului umanist-universal. Ce se poate opune actualei tendinţe de deznaţionalizare a Europei? Ideea că naţiunile încă mai există? Dar, au fost atâtea naţiuni care nu mai există! Ideea că ele sunt creaţie divină? Argumentul e copilăresc. Biblia nu cunoaşte „principiul naţionalităţilor“ aşa cum a fost el deferit istoriei moderne de către jocul de interese şi realităţi politice şi culturale ale Europei moderne. Ideea că numai în cadrele naţiunilor actuale ar putea fi construită o cultură europeană diversă, deschisă, valoroasă? Dar Europa creştină, o mare cultură, nu a fost deloc subordonată principiului naţional, ci celui teologic, universalist prin definiţie.

E adevărat că, din perspectiva avântului paneuropenismului acut care se practică la ora actuală, principiul naţionalităţilor pare o soluţie frenatorie, deci un câştig de tipul redeşteptărilor culturale şi spirituale. Din păcate, noi vedem această redeşteptare naţională ca pe un fenomen deviat, care are înfăţişarea (aparenţa) unei recuceriri a spiritului naţional-identitar, dar care se manifestă în mediul opac al gregarismului intre-naţional sau a-naţional. Forţată să se dezvolte într-un mediu ostil, filozofia naţiunii riscă să devină o simplă reacţie conjuncturală la internaţionalism. Ca atare, destinul şi sensul său vor fi tributare acestuia din urmă. Disputa invenţionism-primordialism este relevantă din acest punct de vedere. Antropologia culturală şi sociologia naţiunii riscă, apelând la unica paradigmă primordialistă, să rămână anchilozate în acest tip de răspuns la problema falsă a invenţionismului, deci să devină ele însele prizonierele unui câmp de bătaie golit de orice sens. De altfel, primordialismul însuşi nu spune mai mult despre naţiune decât ştiam din vechea şcoală romantică (dimpotrivă, sărăcia sa congenitală vine din epuizarea fervorii romantice din care se trage şi din apelul accentuat la „înţelegerea raţională“ a adevărului despre naţiune) şi nici nu mai poate fi convingător, în măsura în care realitatea concretă pare a nu mai răspunde la apelul principiului naţional.

Dacă la cele spuse mai sus adăugăm şi faptul că actuala dispută despre identitatea europeană nu este decât o căutare a unei logici geopolitice de contrabalansare a superputerii americane, avem, dintr-odată, tabloul unui viitor nu prea fericit pentru ideea naţională şi, în general, cea identitară. Răspunsul european la presiunea formidabilă a Americii devine el însuşi anacronic, având în vedere totala sau cvasitotala lipsă de preocupare americană din punct de vedere al identităţii proprii. America este un imperiu economic şi militar care merge înainte fără scrupule de ordin identitar. În schimb, pentru a se putea măsura cu acest Goliat, Europa are nevoie să-şi inventeze un imn propriu, un steag numai al ei, un tip de cetăţean care (practic) nu există, cetăţeanul european etc. Suntem convinşi că acest mod de autodefinire nu este decât un succedaneu anacronic la o provocare istorică ce se desfăşoară la alt nivel. De altfel, este ciudat să constaţi cum Europa viitorului porneşte la drum de pe principiile Europei naţiunilor, doar modificate prin dimensiune şi logică internă. În locul naţiunii, Europa. În locul spiritului cultural, spiritul pragmatic (care datorează mult „duşmanului“ american). În locul filozofiei idealiste, filozofia eficienţei forţată în toate domeniile sociale, mai ales în cel cultural, unde este total impropriu. America a fost mai întâi pragmatică şi abia apoi eficientă cultural sau politic. Europa încearcă să redevină spirituală pentru a deveni pragmatică. Toate actele culturale americane sunt construite, organic, pe principiul eficienţei. Actele culturale europene nu au şi, probabil, nu vor avea niciodată aceeaşi măsură pragmatică în ele.

Credinţa noastră este că, inconştient, europenii au angajat un război cu spiritul american, dar împrumută de fiecare dată armele din tabăra duşmană. De aceea, eşecul va fi garantat.