CIVICĂ

Nicoleta Mănescu^X)

ONG-urile şi iluzia eficienţei

ONG-urile – o grefă artificială pe corpul comunităţii
 

Organizaţiile neguvernamentale se constituie nu acolo unde sunt problemele mai mari, ci acolo unde sunt surse de finanţare mai puternice.

Organizaţiile nonguvernamentale au devenit în ultimii ani o prezenţă vizibilă şi în peisajul instituţional românesc. Deşi mai puţin numeroase decât în alte ţări, aceste organizaţii reuşesc să atragă suficiente fonduri pentru a-şi asigura existenţa şi sunt destul de puternice şi de influente pentru a se face cunoscute opiniei publice. Organizaţiile nonguvernamentale sunt considerate expresia societăţii civile şi a problemelor sociale cu care aceasta se confruntă. în mod ideal, o astfel de organizaţie ia naştere atunci când în comunitatea respectivă apare o problemă socială, iar respectiva comunitate se organizează într-o formă instituţională, în scopul rezolvării problemei respective. Numai că de multe ori este greu de făcut o legătură între organizaţiile neguvernamentale şi comunitatea pe care o reprezintă şi asta în principal datorită vulnerabilităţii acestor organizaţii. Pentru un ONG nu este suficientă nici recunoaşterea în comunitatea locală, nici finanţarea prin programe ale comunităţii locale. O organizaţie nonguvernamentală nu îşi poate asigura existenţa pe termen lung fără a găsi surse de finanţare cât mai puternice şi fără a se face cunoscută, ba chiar de indispensabilă publicului larg.

Dictatura mass media
Probleme apar încă de la identificarea unei probleme sociale care să necesite intervenţia instituţiilor societăţii civile. Sunt cel puţin doi factori care influenţează în prezent definirea unei probleme sociale ca prioritară pentru societatea civilă. Unul îl reprezintă mass media, în special televiziunea, care are un impact puternic la nivel emoţional asupra publicului. Au fost create astfel campanii mediatice pentru probleme, e drept grave, dar care nu sunt reprezentative la nivelul întregii societăţi. Din păcate, unul dintre efectele negative ale acestui tip de campanii mediatice îl reprezintă tentaţia de a elabora soluţii la fel de „emoţionale“ pentru aceste probleme. în acest fel, e preferabil de exemplu pentru o organizaţie care se ocupă de copiii orfani să le ofere acestora spectacole muzicale şi cadouri de sărbători decât să iniţieze programe de educaţie care să-i ajute în alegerea unei viitoare meserii. Nu e nimic rău în a oferi un spectacol acestor copii, numai că orice organizaţie va alege soluţia care îi asigură cea mai mare mediatizare, pentru că asta se traduce în posibilitatea de a atrage fonduri pentru programele sale.

Un alt factor care influenţează decizia sectorului neguvernamental de a se ocupa de o problemă socială sau alta îl constituie influenţa pe care o au instituţiile occidentale, guvernamentale sau neguvernamentale, fie prin programele de finanţare pe care le oferă, fie prin condiţiile pe care le pun în vederea aderării la Uniunea Europeană.

Ale cui sunt ONG-urile?
Multe dintre organizaţiile neguvernamentale româneşti depind într-o mare măsură de finanţări prin programe europene. De aceea este de preferat pentru acestea să se ocupe de probleme pentru care organizaţiile din alte ţări oferă finanţare, mai degrabă decât de probleme identificate de respectiva organizaţie ca fiind prioritare. Apare astfel o categorie de probleme sociale „nerentabile“, cum ar fi: persoanele fără un loc de muncă, accesul tot mai dificil al copiilor din mediul rural la învăţământ etc probleme necunoscute societăţii occidentale şi, prin urmare, neluate în calcul în cadrul programelor de finanţare. Aşa se face că apar organizaţii care se ocupă de probleme nu atât de specifice societăţii româneşti, dar care sunt de mare actualitate în Europa de vest, iar soluţiile oferite sunt la fel de nespecifice. În plus, se creează imagini deformate cu privire la anumite probleme, gravitatea lor este exagerată, iar efectul este unul de bumerang.

Nu este de mirare faptul că, dintre cele 5 173 asociaţii şi fundaţii înregistrate în Anuarul Asociaţiilor şi Fundaţiilor din 1999, 1025 au sediul în Bucureşti. Pe locurile următoare, din punct de vedere al numărului acestor organizaţii, se situează judeţe cu resurse mari: Cluj - 486 organizaţii, Maramureş - 236, Harghita - 223, Timiş - 202. Zonele sărace ale ţării, care ar avea nevoie de mai mult sprijin din partea societăţii civile, sunt cel mai slab reprezentate la acest capitol - în Giurgiu sunt înregistrate 14 ONG-uri, în Brăila 16, iar în Olt 19.

Aceste cifre ne îndreptăţesc să spunem că organizaţiile neguvernamentale se constituie nu acolo unde sunt problemele mai mari, ci acolo unde sunt surse de finanţare mai puternice. Chiar dacă putem presupune că există cel puţin o organizaţie cu sediul în Bucureşti şi care derulează programe de asistenţă socială în Giurgiu, e mai greu să vorbim despre implicarea comunităţii.

ONG sau ajutor direct?
În ceea ce priveşte condiţiile impuse României cu privire la rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi, se poate ajunge la „soluţii“ care se întorc împotriva beneficiarilor, cum ar fi de exemplu planul ambiţios al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie de a reduce numărul copiilor instituţionalizaţi cu 34 000 în următorii cinci ani, dar şi de reducere a cheltuielilor cu 25% în acelaşi interval de timp. Este greu de crezut că pot fi găsite cămine pentru un număr atât de mare de copii, iar soluţia cea mai la îndemână este reintegrarea forţată a acestor copii în familie.

Ca o concluzie putem spune că, în România, organizaţiile nonguvernamentale au o structură mai asemănătoare companiilor pentru profit (personal calificat, mijloace moderne de comunicare, structură organizatorică bine definită, departamente specializate). Aceasta se explică pe de o parte prin faptul că această „specializare“ este o condiţie importantă a câştigării credibilităţii şi, deci, a obţinerii de fonduri, iar pe de altă parte pentru că societatea românească nu este încă foarte obişnuită cu oferirea de ajutor instituţionalizat. De asemenea, în România ajutorul individualizat, direct, de la cel care poate să-l ofere către cel care are nevoie este mai des practicat decât ajutorul prin intermediul unei instituţii. Nu este de mirare că românii bogaţi se implică prea puţin în finanţarea unor programe decât în oferirea de ajutor direct celui care îl solicită. Chiar cei care solicită ajutorul sunt tentaţi mai degrabă să apeleze direct la cineva despre care ştiu că are posibilităţi materiale, decât la o organizaţie.

^x) Sociolog, activist civic.