AZI ÎN ROMÂNIA

Mihai Sin

Energii naţionale (II)

„Criteriile“, „lipsa criteriilor“, „confuziile ţi manevrele foţtilor securiţti ţi ale actualilor sereiţti“, interese politice la vedere ţi altele obscure, toate acestea ţi altele au dus la o adevărată bulibăţeală, la distrugerea oricăror repere ţi modele, sub pretextul „dezamăgirii“ adânci că n-avem modele ţi n-avem repere.

Când scriu aceste rânduri, Ion Iliescu nu mai este nici măcar preşedintele PSDului, după un Congres de pomină şi după câteva gafe de proporţii ale, totuşi, vârstnicului tovarăş-domn care a condus Romania, direct şi indirect, în această atât de tulbure perioadă a „tranziţiei“. Acum ar putea părea mai uşor de demonstrat de ce Iliescu nu a condamnat niciodată în termeni clari comunismul, iar multe ziare au şi apăsat vârtos pe acest argument: pentru că, spunând „dau cuvântul tovarăşului Adrian Năstase“, fostul preşedinte a dovedit că nu şi-a depăşit niciodată condiţia de lider comunist. Ca întotdeauna, lucrurile sunt mult mai nuanţate şi, chiar dacă părem încă departe de vremea când se va putea nuanţa cu seninătate, fără resentimente, putem spera că acest moment va veni şi pentru noi.

După negarea lui vehementă de către „Piaţa Universităţii“ şi „Golaniadă“ (de sorginte aparent intelectuală, dar fără îndoială că se aflau acolo, foarte activi, adulmecând Puterea, şi destui aventurieri, să-i numim astfel cu un termen generic), cu siguranţă că Ion Iliescu şi-a pus cu acuitate întrebarea pe cine se va mai putea baza în continuare şi cu cine va merge la drum. El a înţeles atunci un adevăr pe care alţi lideri, să le spunem „opozanţi“, nici măcar nu l-au sesizat, şi anume că românii au un anumit tip de conservatorism şi, chiar dacă după al doilea război mondial li s-a dat brânci, cu brutalitate, în comunism, între timp acest tip de societate, profund inuman, cum s-a spus de nenumărate ori, le-a devenit cumva familiar, făcea parte din viaţa lor, atitudinea faţă de el împărţind populaţia României în cel puţin trei mari grupuri: o majoritate pasivă, care nu şi-a dorit altceva decât să supravieţuiască în cadrul noului sistem, adaptându-se şi, nu o dată, „făcând pe proştii“; ar fi apoi un grup al celor ce au aderat la comunism cu un entuziasm sincer, dar mai ales trucat şi cât se poate de interesat. După o jumătate de veac dezastruos pentru evoluţia naturală a României, urmaşi ai acestor „pionieri“ ai „implementării“ (şi folosesc nu întâmplător, desigur, acest termen recent) comunismului la noi au reapărut în calitate de noi „comisari“ ai „vremurilor noi“, uneori în postura de „inchizitori“ de ocazie. Şi poate că n-am fi avut nimic de obiectat dacă activismul lor ar fi însemnat căinţă pentru faptele înaintaşilor lor şi o încercare de a mai spăla din păcatele de familie. Dar atitudinea lor a fost, cu o rară consecvenţă, atât de evident orientată împotriva majoritarilor români încât orice comentariu ar trebui să fie de prisos.

De-a lungul anilor, au fost întocmite destule statistici, de către organizaţii anticomuniste, dar care se bazau şi pe informaţii oficiale, conform cărora majoritatea celor ce au condus „de facto“ România în prima fază de impunere a sistemului comunist au fost mai ales „minoritari“: evrei, maghiari (unii dintre ei fiind evrei de limbă maghiară), ţigani. După câţiva ani însă, destui români au ieşit din expectativă şi au acceptat „regulile jocului“ impuse de „politica de cadre“. Natura umană îşi spunea cuvântul şi dorinţa multora de a face carieră, de a avea o situaţie, de a accede la putere, s-a dovedit mai puternică decât scrupulele morale, decât tradiţiile creştineşti şi, fireşte, decât bunul-simţ şi buna-cuviinţă despre care o întreagă literatură şi gânditori ai românismului s-au pronunţat de atâtea ori ca fiind caracteristice românilor. Aici, iarăşi, e momentul să punem, cu întreaga gravitate, întrebarea: ce alternativă ar fi putut fi luată în seamă? Despre o rezistenţă armată generalizată în munţi, am mai spus, nu se pune problema. De asemenea, un „boicot al istoriei“ blagian, în condiţiile „ordinii“ comuniste, iarăşi n-ar fi fost posibil. La urma urmei, un soi de „boicot“ tot a existat, pe toată perioada sistemului comunist, şi el i-a transformat pe români, în mare măsură, într-un popor de simulanţi: românii au simulat participarea (chiar „entuziastă“) la tot felul de „edificări“, după principiul zicerii larg răspândite „voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim“. Cât despre aderarea la ideologia comunistă, lucrurile sunt, cred, şi mai clare: aceasta s-a făcut întotdeauna formal, demagogic şi duplicitar. Fireşte, a existat şi un efect la strădaniile unui imens şi monstruos „aparat“, şi încă un efect catastrofal: tendinţa schizoidă, urmărită prin orice mijloace, de a-i rupe pe români de bisericile naţionale, cea ortodoxă, majoritară, şi cea greco-catolică, şi a-i mâna spre „biserica“ păgână a comunismului, a creat perturbări majore în societatea românească; a apărut specia unor bizari „atei“, ce îmbrăţişând această „credinţă“ parcă doreau să fugă de bruma de conştiinţă pe care o aveau şi să nu dea seama în faţa nimănui de ticăloşiile făcute, nici măcar în faţa lui Dumnezeu. Mari cartiere, uneori oraşe întregi (oraşul Victoria ar fi unul dintre ele) au fost lipsite de păstori şi de biserici. Credinţa multor oameni a fost bulversată sau împiedicată să evolueze firesc. S-a vorbit şi s-a scris mult, din ’90 încoace, cu miştocăreală „intelectuală“, într-un stil prea bine cunoscut, despre „omul nou“. Dar, mai degrabă, am putea vorbi de mulţimi de oameni nenorociţi şi nefericiţi, de multe ori inconştienţi de propria lor nefericire, demilioane de destine „deturnate“. Împotriva tuturor aparenţelor, faţă de aceşti oameni ar fi trebuit să se manifeste mai degrabă compasiune şi înţelegere, chiar dacă, paradoxal, ei refuzau uneori cu îndărătnicie şi cu multă prudenţă noul bine care li se promitea, iată, din atâtea părţi deodată. Aceste mulţimi au avut însă parte de cu totul altceva: dispreţ abia mascat („electorat stupid“, „popor de hoţi“, „neam de c...t“ ş.a.) şi aroganţă, iar cei ce au jefuit şi au furat mai mult, campioni ai ilegalităţilor, ajunşi „conducători“, au dat dovadă de un incredibil tupeu, reproşând nu o dată „supuşilor“ că nu-i iubesc îndeajuns. Tratamentul aplicat acestor mulţimi, la urma urmei făcute „vinovate“ că n-au dispărut, că n-au murit, făcând loc altor generaţii, „mai curate“ şi cu o „mentalitate superioară“, a fost urmarea unui cinism politic şi intelectual, iar efectul a fost dezastruos – o decimare a populaţiei, dacă nu cumva un fel ciudat de „genocid“, cum s-a mai scris uneori prin presă. În tot acest timp al „tranziţiei“, tot felul de „emisari“ şi „comisari“ ai Vestului, oficiali şi neoficiali, nu au încetat să ne muştruluiască, să ne descopere noi vinovăţii, să ne „monitorizeze“ şi să ne umilească în fel şi chip. Iar românii au rămas, în toate împrejurările, „cuminţi“, iar în cazul guvernanţilor „preaplecaţ i“, deşi au fost destule cazuri în care singura soluţie logică şi în acelaşi timp diplomatică, ar fi fost expulzarea imediată a unor persoane şi declararea lor „persona non grata“, lipsa de reacţie a devenit o obişnuinţă.

Şi în această privinţă, atitudinea unor membri ai falsei „elite intelectuale“, autodeclaraţi „lideri de opinie intelectuală“ şi chiar, culmea!, „directori de conştiinţă“ (e drept, aceasta în primii ani ai „tranziţiei“, astăzi nimeni nemaiîndrăznind să se împăuneze astfel), a fost una ce ar fi putut să consterneze, ei acreditând, prin tot felul de mijloace, ideea că Occidentul reprezintă, în relaţia cu Estul în general şi cu românii în special, o „Instanţă morală“, ce putea să ne judece oricând şi oriunde şi prin aproape oricine, singura condiţie fiind aceea de a aparţine spaţiului respectiv şi, fireşte, de a avea cât de cât o „poziţie“. O astfel de „idee“, prostească şi monstruoasă în acelaşi timp, a făcut atâta rău şi a provocat atâta derută, ce nu cred că vor putea fi, în vreun fel, calculate vreodată. Vor mai fi fost şi alţii, dar, în ce mă priveşte, cunosc un singur caz, o singură persoană oficială care a avut o atitudine diferită faţă de aceea arogantă, de un cinism abia mascat, a multor altora din Vest. E vorba de Bernard Kouchner, fost ministru în mai multe guvernări socialiste, care, îmi amintesc, declara într-un interviu că oamenii din Est aşteaptă din partea Occidentului în primul rând puţină căldură umană şi înţelegere faţă de condiţia în care au fost obligaţi să trăiască; în loc de acestea, ei au parte cu precădere de tot felul de acuze.

În sfârşit, revenind la cele trei mari grupe ale societăţii româneşti sub comunism, să o numim şi pe cea de-a treia: ea e formată, în general, din cei ce au suferit nemijlocit efectele teribilelor metode de represiune comuniste, adică foştii deţinuţi politici, între care, în primul rând, cei ce sau opus instaurării regimului comunist cu arma în mână, fie prin alte mijloace. Au fost mulţi, au rămas foarte puţini. Dar şi aşa, atât timp cât liderii rămaşi în viaţă ai acestui segment de populaţie au rămas activi, acţiunile lor au dovedit, din păcate, cât de teribile au fost efectele „comunizării României“. Alexandru Ivasiuc, fost deţinut politic, un eminent scriitor după părerea mea, mort la cutremurul din 1977, a fost acuzat că a colaborat cu Securitatea încă din timpul detenţiei. Dar formele de „colaborare“ au fost diverse şi, ciudat, după ’90 unii au fost „deconspiraţi“, iar alţii nu (fireşte, am în vedere şi generaţii mai tinere): Adrian Marino, de pildă, care a plecat nu de mult dintre noi, Dumnezeu să-l ierte, mi se confesa, în 1976, cu ocazia unui interviu pe care i l-am luat la împlinirea vârstei de cincizeci şi cinci de ani: primise o telegramă de felicitare (şi mi-a arătat-o, desigur) de la însuşi „tovarăşul Nicolae Dragoş, prim-redactor şef adjunct al Scânteii“. Mai mult, îl felicitase şi tovarăşul Dumitru Popescu (cunoscut în epocă mai ales ca Popescu-Dumnezeu n.m. M.S.), care, de altfel, îi dăduse „charte-blanche“ în ce priveşte „Cahiers roumains d’études littéraires“, pe care o coordona, şi nu numai. Fireşte, ceea ce relatez acum a constituit o discuţie între patru ochi şi nu cred că fac o impietate făcând-o publică. Pe de altă parte, pot să fiu crezut sau nu. N-am inventat în viaţa mea astfel de lucruri, dar asta are, ştiu, prea puţină importanţă într-o lume în care cuvântul unui om nu mai valorează nimic. Dar, la urma urmei, ceea ce e cu adevărat important e faptul că criticul teoretician al ideilor literare s-a bucurat destui ani după 1964, când deţinuţii politici au părăsit închisorile sau locurile unde au fost deportaţi, de încrederea unor oameni importanţi ai regimului. De asemenea, Adrian Marino a putut să călătorească mult, să participe la congrese, conferinţe şi colocvii, să aibă contacte cu multe personalităţi europene şi din alte spaţii. Presa culturală a vremii e plină de mărturii în acest sens.

Fireşte, pentru toate acestea trebuia plătit un preţ. În primul rând, la întoarcere, călătorul trebuia să facă un raport cu o anumită specificitate, dar mai erau şi altele. În ce mă priveşte, am încercat să-i înţeleg pe aceşti oameni şi sunt departe de a le fi pretins calităţi de eroi, mai ales într-o ţară a atâtor abdicări, a atâtor delaţiuni şi trădări dezgustătoare sau, câteodată, abominabile. Dar, în ce-l priveşte pe Adrian Marino, am totuşi o rezervă: după ’90, întâmplarea a făcut să-l văd în câteva intervenţii televizate, singur sau cu alte personaje din lumea literară şi culturală. De fiecare dată, mi s-a părut destul de vehement şi intransigent, dar în acelaşi timp nesigur şi cumva speriat. ßi tot de fiecare dată, fără excepţie, senzaţia mea a fost că Adrian Marino apăra tot felul de cauze, dar niciodată cauza unei majorităţi mereu parcă gata să fie pusă la zid în toată perioada „tranziţiei“. În acelaşi timp, nu-mi amintesc ca Adrian Marino să fi fost atacat vreodată, fie şi din întâmplare, de aceşti neostoiţi şi schizoizi acuzatori ai majorităţii tăcute, ai „proştilor“ necontenit manipulaţi.

Nu de acelaşi tratament s-au bucurat alţi foşti deţinuţi politici, printre care „exemplar“ mi s-a părut, din acest punct de vedere, destinul lui Dan Amedeo Lăzărescu. Ajuns la o vârstă venerabilă, impunător‚ intelectual de anvergură şi politician respectat, cu o prestanţă de boier de viţă veche, acesta a fost „deconspirat“ la un moment dat, nu-mi mai amintesc cum şi decine, că ar fi fost „colaborator“ al Securităţii. A fost hărtănit de „câini“ şi pus la zid de inchizitori de ocazie, tăvălit prin noroi, ridiculizat şi batjocorit. Rareori am văzut un spectacol mai jalnic şi mai plin de cruzime, televizat, desigur, şi în direct. Când venerabilul domn încerca să se apere, spunând că, da, a acceptat să meargă la tot felul de manifestări internaţionale şi să facă apoi rapoarte, pentru a apăra interesele statului şi mai ales ale poporului român (pentru că alţii şi-au apărat întotdeauna interesele cu vehemenţă, indiferent de conjuncturi politice şi de natura regimului), era pus imediat la punct, cu obişnuitele mijloace ale derizoriului şi băşcăliei –„lasă dom’le că ştim noi, iară veniţi cu gogoriţa aia, cu pericolul unguresc, terminaţi cu prostiile astea!“ şi iarăşi, şi iarăşi. Delirant. Stupefiant. Frapante asemănări de stil cu alte vremuri, cu alţi „comisari.“ De data asta „pe invers“.

„Criteriile“, „lipsa criteriilor“, „confuziile şi manevrele foştilor securişti şi ale actualilor sereişti“, interese politice la vedere şi altele obscure, toate acestea şi altele au dus la o adevărată bulibăşeală, la distrugerea oricăror repere şi modele, sub pretextul „dezamăgirii“ adânci că n-avem modele şi n-avem repere.

Şi atunci, care „energii naţionale“?! Despre ce vorbim oare, cu ce ne trecem vremea? Cu toate acestea, vom continua să amintim, şi nu doar atât, despre „energiile naţionale“.